UNUL DINTRE cele mai bogate şi mai cunoscute câmpuri semantice ale argoului este cel care cuprinde desemnări depreciative ale femeii. Nucleul oricărui argou fiind produs de o comunitate (lumea interlopă) prin excelenţă masculină, dominată de competiţie şi pentru care relaţiile sexuale sunt în primul rând o expresie a puterii, nu e de mirare că viziunea asupra femeii e una utilitară şi minimalizatoare. Sunt mai multe dovezi cantitative ale reprezentării preponderent negative a femeii în argou: termenii injurioşi generici care le vizează pe femei sunt mult mai numeroşi decât cei destinaţi bărbaţilor, iar multe dintre desemnările peiorative masculine ridiculizează efeminarea şi homosexualitatea pasivă.
Un articol de pionierat în explorarea acestui domeniu în argoul românesc — „Noţiunea «femeie stricată» şi terminologia animală" — îi aparţine lui Gavril Istrate şi a apărut în urmă cu mai bine de jumătate de secol în Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide"(Iaşi, XI-XII, 1944-1945). Materialul adunat de G. Istrate — armăsăroaică, căţea, gudă, haită, hăituşcă, iapă, maimuţă, pupăză, scroafă, ursoaică etc. a fost folosit parţial şi de Iorgu Iordan, care, în Stilistica limbii române (1944), furnizează o lungă listă de termeni peiorativi; pe lângă metaforele animaliere, apar aici boarfă, buleandră, caţaveică, chiftică, coardă, farfuză, feorţotină, marcoavă, mătrăgună, otreapă, paraşutistă, paţachină, terfeloagă, treanţă etc. In perioada comunistă, subiectul nu a mai putut fi tratat, din raţiuni de cenzură şi pudibonderie oficială. L-a reluat parţial Edgar Radtke, într-un studiu despre termenii de desemnare a prostituatei în italiană, comparaţi cu cei din alte limbi romanice, inclusiv din română (Typologie des sexuell-erotischen Vokabulars des heutigen Italienisch. Studien zur Bestimmung der Wortfelder PROSTITUTA undMEMBRO VIRILE un
