Imi amintesc de o sedinta cu parintii la o scoala generala, unde s-a anuntat cu mare fast ca din noul an scolar pe langa orele de curs traditionale vor fi si ore extracurriculare. Inainte de a ne frange limba incercand sa pronuntam ciudatul cuvant, ni s-a explicat ca e vorba de alegerea desenului sau a muzicii ca lectie suplimentara pentru dezvoltarea aptitudinilor la micii scoleri. Problema era ca doar una dintre materiile propuse putea fi aleasa. O mamica a intrebat-o pe invatatoare: “Pana canta ceilalti, al meu cum nu prea are voce, nu ar putea desena intre timp?” Dupa cum banuiti, raspunsul a fost scurt, si la obiect: nu! Toti copiii vor canta sau vor desena! Si afonul falseaza, daca majoritatea vrea muzica, ori neindemanaticul trage niste linii plictisite pe coala de hartie, incurajat fiind ca arta e ceva ce nu o intelege oricine.
Mi-am amintit de aceasta scena urmarind niste prescolari care s-au straduit sa execute intocmai miscarile de dans dupa o coregrafie complicata. Oricat de mici ar fi copiii, miscarile si felul lor de a fi tradeaza deja urechea muzicala, simtul artistic, sau totala lipsa a interesului fata de muze. Cel care de mic copil are chemare, inclinatie pentru muzica si dans nu poate fi confundat cu altul care transpira sange incercand sa tina ritmul. Laudabila perseverenta, dar ce folos?
Nu ar fi nicio problema, daca nu ne-am tine cu toti dintii de metehnele trecutului. De uniformizare. De spiritul de turma. Toti suntem cizmari de frunte? De ce ne e greu sa acceptam ca nu suntem la fel. Ca nu putem fi si mai ales ca nu trebuie sa fim la fel Ca diversitatea da culoare vietii!
Daca am face fiecare doar la ce ne pricepem mai bine! Daca l-am goni pe “Las’ ca” din brate! Dumnezeule, ce frumos ar fi!
Imi amintesc de o sedinta cu parintii la o scoala generala, unde s-a anuntat cu mare fast ca din noul an scolar pe
