Daca va plimbati prin Bucuresti, dar presupun ca si prin alte orase ale tarii, veti observa o serie de afise lipite pe stalpi, inguste, discrete, dar care tocmai prin aceste caracteristici reusesc sa atraga atentia. Ce scrie pe ele? Degeaba, 1989 – 2009. Citesti aceste cuvinte care suna ca un verdict si oricat de indiferent ai fi, nu poti sa nu te infiori cat de cat. Dupa fior vine reflexivitatea. Oare cei care promoveaza un asemenea punct de vedere radical chiar au dreptate? Nu cumva exagereaza? Eu cred ca avem de-a face cu o evidenta exagerare. De aceea niciodata nu o sa-mi ingadui sa fac acest abuz si sa afirm ca acesti douazeci de ani care au trecut din anul de gratie 1989 s-au dus in zadar. Oricat de grea ar fi viata acum, oricat de dezamagiti am fi de clasa politica, oricat de apasator ar fi orizontul in care nu citim nimic bun, cele doua decenii consumate pot fi corect inscrise in categoria unui progres.

Da, fara a folosi cuvinte mari, putem spune ca Romania a progresat. Nu este vorba de acel progres trambitat desantat de propaganda lui Ceausescu. Este vorba de faptul ca fostul dictator ne condamnase la mizerie si probabil ca nu ne mai despartea mult de soarta Coreii de Nord, dar, in pofida avansarii nepermise intr-o directie neagra, Romania a avut putere sa iasa, cum ar veni spus, din rahat si s-o apuce pe un drum cerut de Europa. Daca oricum aceasta era calea ramane de vazut. Cat a fost lovitura de stat pregatita in culise si cat revolutie autentica iarasi este o problema asupra carei putem delibera multa vreme. Putea fi Piata Universitatii transformata intr-un Tien Amen? Posibil, dar e greu de crezut ca viata in aceasta nenorocita tara ar mai fi putut sa continue ca inainte. Cat de gros trebuia sa fie obrazul nesimtirii ca s-o fi luat de la capat fara sa cracnim?

Sa ne fi uitat mortii - in acest caz chiar 60000 ! –, sa nu ne f