Cum să încep? Aş decupa, dintr-o peliculă imaginarii, momentulîn care te-am cunoscut. Era primăvara lui 1967... Amfiteatrul „Odobescu" de la Filologie. Erai împreună cu Marius Robescu... eu -însoţită de CN. Negoiţă, profesorul de română, din liceu, alluiMarius. Nu apăruse încă volumul tău de debut, dar se vorbea, printre colegii mei, cu admiraţie despre tine. Erai tunsă scurt, cu un breton puţin rebel. Aveai o francheţe pe care o exprimai în puţine cuvinte, cu acea vocepregnantăpe care ai păstrat-o ^pînă azi. Exista atunci un „proiect de zbor"? Va fi avut el o legătură cu ce ţi-a fost dat „să petreci" în deceniile care au urmat?

Marius a fost primul poet din generaţia noastră pe care l-am cunoscut. Debutasem de curînd în revista „Luceafărul" şi am fost invitaţi la Ploieşti, la o întîlnire a scriitorilor tineri. Drumul de întoarcere l-am făcut în acelaşi compartiment de tren cu el şi cu Gheorghe Pituţ, care făcea abstracţie de prezenţa noastră şi se străduia să o cucerească pe Doina Sterescu, aflată în atenţia tuturor, pentru că publicase un poem deosebit de frumos.

O oră, cît a durat călătoria, am stat de vorbă cu Marius. Cînd am ajuns în Bucureşti eram deja prieteni şi am rămas prieteni pînă în ziua în care a fost găsit mort în garsoniera sa. Ştiam că v-am cunoscut de la el atît pe tine, cît şi pe unchiul tău C.N. Negoiţă, despre care vorbea ca despre unul dintre cei mai buni profesori de română din ţară. Dat fiind că rezultatele se vedeau pe fostul său elev, prestigiul profesorului s-a răsfrînt în ochii mei şi asupra ta, chiar înainte de a te cunoaşte. Dar amintirea primei noastre întîlniri s-a pierdut în timp. Poate fiindcă la recitalul acela de la Filologie aproape toţi vă cunoşteaţi între voi, pe cînd eu, care veneam de la Filozofie, mă simţeam străină acolo şi tremuram de emoţie. Din acea zi mi-a rămas în memorie prietena noastră