Ca să mergi la cârciumă şi să te simţi bine e nevoie de o chemare, de un har. Unii, deşi au acest har, deşi simt chemare pentru pălăvrăgeala amicală de la bodegă, tânjesc după ceva mai mult, ceva cu nume, cu pedigri, şi fac simpozioane sau merg la simpozioane. Deosebirea dintre pălăvrăgeala relaxată de la un pahar şi cea pretenţioasă, de la un simpozion, e la temă. E deosebirea dintre orice şi aproape nimic.

O dată la câţiva ani, mă simt în eroare faţă de câteva forme de socializare culturală, cum ar fi cenaclurile, simpozioanele şi lansările de carte, şi fac act de prezenţă. Mă duc doar o dată sau de două ori la câţiva ani, pentru că e nevoie apoi de alţi nişte ani ca să uit de ce nu-mi venea să le frecventez şi s-o iau de la capăt, cu plictiseala şi cu grija de a uita cât m-am plictisit.

Multe simpozioane au ca subiect comunicarea. De regulă, vorbitorii se vaită că oamenii nu mai comunică aşa cum o făceau odinioară. Cusurul subiectului constă în faptul că, odinioară, omenirea nu avea complexul lipsei de comunicare. Omenirea l-a dezvoltat o dată cu perfecţionarea mijloacelor de comunicare şi, implicit, cu posibilitatea ca fiecare ins să comunice oricând, cu oricine, la orice nivel.

Progresul tehnic îl pune pe cetăţeanul doritor să comunice înaintea unui adevăr foarte neplăcut:

are cu ce, ar avea cu cine, dar n-are ce comunica. Dovadă câtă lume ni se adresează zilnic ca să nu ne spună nimic interesant. Or, comunicarea fără nimic interesant e un nonsens.

Oameni care să aibă ce spune au fost dintotdeauna puţini. Vorbitul în neştire nu e comunicare. În studenţie, scriam într-un caiet propoziţii, fraze şi pasaje din autorii pe care-i citeam. Cele mai multe dintre însemnări au rezistat în memorie zeci de ani. Am trăit conform cu adevărurile pe care acele propoziţii, fraze şi pasaje mi le-au comunicat. Parţial, adevăruril