Este jumătate română, jumătate engleză, are cuvinte foarte scurte, pentru că majoritatea sunt acronime, şi se vorbeşte cel mai bine în şedinţe. Un nou-venit într-o companie se simte ca un emigrant într-o ţară a cărei limbă nu o vorbeşte. E una ciudată, cu termeni care sună bine şi par importanţi. Dacă aterizează în redacţia unei televiziuni de ştiri, toată lumea în jurul lui va vorbi de „bete“, „intro-uri“ şi „time code-uri“, povestesc cei care lucrează în domeniu. Mai curând sau mai târziu va afla că BETA i se spune montajului difuzat pe post după „intro“ - introducerea făcută de prezentatorul ştirilor -, că numele îi vine de la vechile casete profesionale pe care se înregistrau reportajele şi că durata ei se măsoară prin „time code“.
Apoi ar putea avea ocazia chiar să se strige după el „băi, îmi dai beta aia azi?“ sau „ce-i faci băi la porcina aia?“, dacă întârzie o ştire.
Între borcane şi „sandwich-uri“
Şi dacă este chiar norocos, s-ar putea să „şi-o fure“, adică să fie pus să facă transmisiune în direct de la un eveniment, sau să fie ameninţat cu „tăierea“, în cazul în care nu termină cât mai repede respectivul „live“.
Se împiedică de „bete“ şi într-o redacţie de ziar. La propriu, pentru că aici, fără BT, adică „bun de tipar“, nu pleacă nimic la tipografie. Şi dacă a scris mai mult decât s-a tipărit în ziua respectivă, textul intră pe „şpec“, adică la slănină (speck, în germană) şi la păstrare, în limbajul presei.
Tot indicaţii aparent culinare primeşte şi dacă ajunge într-un radio: trimiteri la „borcan“ şi comandă de „sandwich“. Adică este trimis în studioul de înregistrări cu pereţi din sticlă să producă „sandwich“, adică o bucată dintr-un buletin de ştiri în care el povesteşte ceva, apoi intră vocea personajului din poveste şi se încheie tot cu vocea autorului.
Într-o compani