La Muzeul Militar din Istanbul, într-una din sălile interesând relaţiile Imperiului Otoman cu România sfârşitului de veac al XIX-lea, sunt expuse portretele, în mărime naturală, ale regelui Carol I şi reginei Elisabeta, pictate în 1881 de europeanul E. Pesky, unul dintre artiştii activi la vremea aceea la Bucureşti şi în Balcani.

Prezenţa tablourilor într-un cadru mai mult decât favorizant, precum şi reproducerea lor, dimpreună cu "Bătălia de la Olteniţa" din 1854, semnată de Theodor Aman în Catalogul colecţiei de opere de artă ale impozantului muzeu, îl intrigă pe vizitatorul din România. Cu memoria manualului de istorie, în care turcii erau înfăţişaţi drept poporul care a împilat Ţările Române, iar ruşii ca mari prieteni, care şi-au trimis armatele la război şi la moarte numai ca să-i scape pe fraţii valahi şi moldoveni de jugul turcesc, turistul român umblă stânjenit şi se întreabă care vor fi fost în realitate relaţiile dintre cele două ţări?

Răspunsul, până ce vom avea o Istorie a patriei scrisă fără părtinire şi cu înţelegere pentru contextul politic şi economic, îl aflăm într-o carte scoasă recent de Editura Compania "Cronica Bucureştilor", de Gheorghe Parusi. La paginile 197-198 e relatat un episod de la sfârşitul Războiului de Independenţă, când prizonierul Osman Paşa, decorat de Domnitorul nostru şi cazat ca un cetăţean de elită la Hotelul Brofft din buricul Capitalei, priveşte de sus, de la etajul unde ocupa apartamentul oficial nr. 4, entuziasta primire pe care populaţia i-o făcea lui Carol I.

"Recunoscut de unii comandanţi - scrie cronicarul, din care citează Parusi -, acesta a ordonat trupei să-i dea onorul militar lui Osman Paşa, pentru a-şi exprima stima şi respectul pe care i-l purtau."

Tot aici, Constantin Bacalbaşa observă că "sufletul omenesc are ciudate manifestări şi complexe complicaţii. Deşi românii