Legea este pentru corpul social ceea ce este armura pentru corpul cavalerului. Cu cât piesele armurii sunt mai multe, cu atât aceasta se pliază mai bine pe corp, acoperind părţile vulnerabile. Cu cât dispoziţiile legale sunt mai numeroase şi, deci, mai detaliate, cu atât legea acoperă mai bine diferitele situaţii concrete care se ivesc în viaţa reală şi cer reglementare. O armură cu prea multe piese devine însă atât de greoaie, încât nu mai poate fi purtată. Ea striveşte corpul pe care se presupune că trebuie să îl protejeze şi astfel devine inadecvată scopului pentru care a fost concepută. Tot aşa şi o lege cu prea multe detalii ajunge a fi prea rigidă spre a permite societăţii să se mişte în întâmpinarea intereselor schimbătoare cărora viaţa le dă naştere. Echilibrul între satisfacerea nevoii de protecţie şi nevoii de mişcare în lupta cu viaţa reclamă aportul creator al celui căruia armura legii îi oferă apărare. Locurile lăsate descoperite ca urmare a insuficientei mulări a armurii pe corp, respectiv situaţiile concrete pe care legea nu le identifică în mod specific, pot fi apărate, respectiv disciplinate prin soluţii definite de cel care utilizează armura şi respectiv legea, în conformitate cu logica generală a construcţiei acestora. Atunci când înţelegerea unei atari logici generale lipseşte - adică atunci când cultura convieţuirii sociale caracterizată de o anumită ordine (în cazul nostru democratică) este absentă - legea, ca şi armura, se transformă din atu în factor de risc letal.

În funcţie de blocajele politice la care se ajunge, Constituţia României este mereu criticată. În consecinţă, se cere modificarea ei. Desigur, şi această lege este perfectibilă. Majoritatea blocajelor constituţionale nu sunt însă rezultatul imperfecţiunilor normative, ci al inculturii politice (atunci când nu este vorba despre rea-credinţă) care îi guvernează interpretare