Făcând un bilanţ... afectiv spre sfârşitul vieţii, constatăm că prima şi ultima dragoste nu se uită niciodată. Nici Petru Dumitriu nu face excepţie. În 1988, publică "La femme au miroir", carte a primei sale iubiri de la Baziaş. În acelaşi an, o cunoaşte pe Françoise Mohr, doamna alături de care îşi va petrece ultimii 14 ani din viaţă...
Din mărturisirile scriitorului, rezultă că basarabeanca zugrăvită în cartea mai sus menţionată, pentru care adolescentul Petru Dumitriu făcuse o pasiune, a fost singura care nu l-a dezamăgit vreodată. Ciudată concluzie pentru un bărbat ajuns la vârsta senectuţii, care gustase din plin amorurile oferite de viaţă..
Şi totuşi, destinul avea să-i ofere o nouă surpriză. O cunoaşte la Reims, la doamna Schneiter, unde mergea spre a ţine conferinţe religioase, pe Françoise Mohr, alsaciană, profesoară de filosofie la un liceu din Metz, cu douăzeci şi patru de ani mai tânără. Stranie coincidenţă, prima sa soţie, Henriette Yvonne Stahl, era mai în vârstă decât el tot cu douăzeci şi patru de ani, iar numele şi prenumele amândurora, de origine franco-germană... Am vrut să aflu mai multe despre această femeie, căreia Petru Dumitriu i-a dedicat, la un an de la data întâlnirii lor, volumul "La Moisson" (Secerişul), carte autobiografică a întoarcerii la viaţă prin iubire.
Primele cuvinte pe care această doamnă i le-a adresat lui Petru Dumitriu, atunci când s-au cunoscut, au fost: "Am citit «Incognito». Vă iubesc!". Doamna Mohr îşi aminteşte: Am trăit alături de Petru Dumitriu ultimii săi 14 ani de viaţă. Cine ne-a "mijlocit" întâlnirea? Nimeni altul decât Sebastian Ionesco, eroul romanului "Incognito", care mi-a tot dat ghes să-l întâlnesc pe Petru încă din 1962. Citind această carte, am resimţit toată suferinţa poporului român, cauzată de comunismul venit de la ruşi şi am înţeles că totdeauna poţi lupta şi rezista