O categorie distinctă de instituţie muzeală, specifică în bună măsură Italiei, este Palatul Ducal. Un asemenea centru al puterii seculare, devenit peste timp carcasă istoricizată, se poate defini ca pandant pentru Muzeul Operei Domului – nu doar pentru că reface, în termeni patrimoniali, echilibrul ideal între sacru şi profan, ci mai ales pentru că ilustrează două trasee evolutive opuse: spolierea în primul caz, acumularea şi sistematizarea în al doilea. Nu puţine sînt reşedinţele senioriale italiene înfăţişînd, actualmente, o suită de încăperi pustii în care, din contextul iniţial, mai supravieţuiesc doar artefactele imobile (fresce, mozaicuri, intarsii sau vitralii), spaţii locuite de multe ori de prezenţe străine – pinacoteci, felurite colecţii sau expoziţii temporare. În absenţa decorului de odinioară, eşti silit să inserezi informaţia disponibilă, refăcînd mental cadrul în care, de nenumărate ori, destinul unui oraş-stat a fost hotărît. Cu atît mai mult cu cît majoritatea cetăţilor italiene mai însemnate îşi împletesc trecutul cu cel al unor familii ilustre: Medici la Florenţa, Montefeltro la Urbino, Malatesta la Rimini, Sforza la Milano sau Gonzaga la Mantova. Să mai adăugăm şi atmosfera rafinat-intelectuală întreţinută de literaţi, muzicieni sau filozofi (descrisă de Baldassar Castiglione în Curteanul) sau fenomenul patronajului artistic; obţinem, astfel, o mai completă imagine asupra rolului cultural asumat de locuinţa seniorială. În toate aceste privinţe, Palazzo Ducale di Mantova este o excelentă exemplificare. El oglindeşte ascensiunea şi declinul familiei Gonzaga; fiecare gest comitent, fiecare extensiune arhitecturală, dar şi părăsirea pustiitoare, delimitează cîte o epocă sau figura cîte unui comanditar. Ansamblul arhitectonic în sine, apoi, este spectaculos; mai curînd un oraş în miniatură decît un palat, aglutinînd, prin ingenioase pavilioane ş