Principalul organizator al Zilei Europei de Est la Universitatea din Fribourg, profesorul Nicholas Hayoz, a deschis lucrările insistînd asupra faptului că nu fuseseră invitaţi specialişti occidentali, ci exclusiv est-europeni, pentru a permite acestora din urmă să se facă ascultaţi cît mai bine. Tot el a proiectat pe peretele aulei din campusul Peyrolles tabelele acelea spăimoase în eliptismul lor statistic (care se pot citi pe www.freedom house.org, pentru studiul Nations in Transformation, 2009), despre tipurile de regim din Europa postcomunistă, respectiv, despre corupţia noilor state europene. Ca să ştim despre ce vorbim, ca să punem în cauză, poate, prin istoriile noastre est-europene, ceea ce datele care "nu mint" construiesc în materie de imagine identitară, de predicţie politică, de nelinişte, pur şi simplu. Mai alegorică decît o dorise chiar autorul ei, această deschidere vorbea, cum nu se poate mai limpede, despre percepţia generală asupra est-europenilor şi a problemelor care "trebuie că" îi frămîntă.

Conferinţa a continuat în acelaşi mod, printr-o suită de intervenţii ale oaspeţilor principali, care au devenit în ochii mei tot atîtea "scene simbolice" ale Europei de Est povestindu-se (pe sine) celor din afara ei. Ceea ce mă interesa, ca specialist în istoria literaturii române, era felul cum amintirile est-europene despre căderea comunismului, despre comunism sau despre post-comunism şi tranziţie sînt metabolizate de conştiinţa culturală a comunităţilor (cu mecanismele sale de memorie cu tot) pentru a deveni naraţiuni, pentru a se rosti ca poveşti întemeietoare şi explicative. Transformată în naraţiune, orice traumă e depăşită în coordonatele sale fundamentale. Nu mă aşteptam în schimb ca întîlnirea de la Fribourg să îmi ofere răspunsuri atît de substanţiale, încă de la primele sale momente, şi aceasta nu numai prin ceea ce vorbitorii spuneau,