n) Un coleg de la Filologie scrie, de 40 de ani, o carte despre viaţa şi opera lui Caragiale. Deşi lucrează cu sârg, n-o s-o termine niciodată, pentru că şi-a propus ca, la apariţie, cartea să fie definitivă, exhaustivă, inatacabilă, perfectă. Să fie analiza critică în absolut. Numai că, pe măsu-ră ce trec anii şi omul epuizează tot ce s-a spus şi s-a scris despre Caragiale, se petrec două lucruri, care-l împiedică să-şi înceapă marea operă perfectă. Descoperă noi studii şi volume, care vin cu documente şi interpretări provocatoare, iar tot ce bagă în cap în ultimii ani, scoate din cap ce băgase în primii. E ca şi cum natura i-ar zice: dacă nu duci până la capăt o carte, într-un număr rezonabil de ani - rezonabil vizavi de lungimea medie a unei vieţi de om -, timpul te sancţionează, te întoarce mereu către un alt fel de început. Întrevezi sfârşitul, dar nu mai vezi începutul. O calitate de bază a celor mai bune cărţi ieşite dintr-o minte de om e că sunt imperfecte, că permit erori, adăugiri şi chiar rescrieri.

n) Hotelurile adaugă memoriei şi simţămintelor noastre ceea ce s-ar putea numi starea de hotel. Cele mai luxoase hoteluri, cu dotări dintre cele mai elaborate, te fac să te simţi permanent în greşeală şi cumva inoportun. Seamănă toate între ele, dar, în particular, totul e altfel: patul, baia, şifonierul, pixul şi carneţelul cu antet de lângă telefon... De fapt, nu compari un hotel cu altul, ci toate hotelurile cu lucrurile cu care te-ai obişnuit acasă. Adevăratul confort e acasă. La tine acasă, nu trebuie să te întrebi la fiecare pas asta oare ce-o fi? Asta cum funcţionează? Mi s-a întâmplat, în câteva hoteluri de cinci stele, să nu îndrăznesc să desfac aşternuturile patului, să vreau să mă culc într-un fotoliu, atât de desăvârşit erau orânduite. Te culci şi strici ceva, urci în cadă şi te chinui să răsuceşti un robinet, care trebuie apăsat, smulgi