De cum am ajuns la birou, m-am şi umplut de nervi. Două dintre colegele de pe palier discutau aprins despre post. De cum m-au văzut au şi sărit pe mine ca să mă descoasă în privinţa reţetelor de post. Campioană, de! Că de la un timp preparatele de post erau la mine în casă ca la ele acasă! Doar o dată pe săptămână apăreau vagi urme de carne prin farfurii, şi asta cât se poate de fulgerător.
Chestia cu "uite-o, nu e" se practica sâmbăta şi duminica, în cel mai fericit caz. Le-am zis că au atins un punct nevralgic provocator de acţiuni violente. Se uitau la mine plat. Indiferent ce ar fi vrut să spună, eu tot le-aş fi repezit. Amândouă aveau relaţii mari şi nu sufereau de lipsă de carne ca noi muritorii. Era normal ca ele să dorească reţete de post. Nu pot spune că sunt atee, Doamne fereşte! Dar când sunt într-o situaţie disperată, nu prea am cum să ţin cont de anumite reguli, aşa că le încalc fără cârteală, mai ales când e vorba despre hrana copiilor. Ce mă enerva cel mai tare era faptul că făceau pe naivele, pe gingaşele necunoscătoare care pluteau într-o lume paralelă, superioară. Iar acum se dădeau pline de amor religios. Cucernice nevoie mare! Mâncau sfinţi şi scuipau draci! Nu le scăpa nimic. Cine, cu cine, unde, când şi în ce fel ştiau despre toţi şi toate! Le-am făcut o "salată" de cum trebuie să te porţi măcar în post, ca un om normal, nu ca o scârbă turnătoare şi băgăcioasă.
În ce priveşte mâncarea de post, nu era o problemă, puteam să le dau câte reţede doreau, numai să se ţină de ele, că aşa aveau să mai şi slăbească! Cea care era cu un aspect mai aerian, dar era mai periculoasă prin perfidie, mi-a miorlăit că vine mai târziu să-i dictez măcar o reţetă. Era ca scaiul! Proasta asta se ţinea după tine până când, de silă, îi ofereai ce dorea.
Colegele mele se hlizeau când le-am spus de ce-mi căzuse pe cap. Ba, una dintr