Purtăm căşti pe urechi în drum spre locul de muncă. Până şi bicicliştii care se amestecă în mod curajos printre maşini ascultă muzică, deşi ar trebui să fie mereu atenţi la ce fac sau la cum clazonează partenerii lor de trafic. Ajunşi la serviciu, comunicăm pe ecranul calculatorului cu colegii aflaţi la un braţ distanţă. Şi chiar când alegem să ne relaxăm preţ de o oră într-un parc sau într-o sală de fitness nu ne dezlipim "căpăcelele" din urechi. Nu mai ştim să ascultăm. Nici măcar să ne ascultăm gândurile. Ce câştigăm dar, mai ales, ce avem de pierdut?

Gălăgia infernală a devenit zgomotul de fond al fiecărei zile, odată ce-am cutezat să trecem pragul propriei locuinţe. O poluare fonică totală, constantă şi epuizantă. Încercăm să o păcălim. Se întâmplă să plecăm de acasă fără chei, în papuci sau uitând portofelul, dar niciodată fără căştile de la IPod sau telefon bine îndesate în urechi ? metodă de apărare în faţă zgomotului de "afară", pe care îl înlocuim cu cel preselectat de noi înşine. Nu contează că ne transformăm în mici autişti, incapabili de a reacţiona prompt la o situaţie din jur sau de a răspunde unei solicitări de tipul "Se poate să nu mai blocaţi uşa?". Suntem mulţumiţi că nu ne mai enervăm de la scrâşetul metroului pe şine, maneaua de la telefonul puştilor de gimnaziu de alături sau "Luceafărul" în interpretarea originală a cerşetorului din autobuzul 335. Nu mai auzim. Dar nici nu mai putem asculta.

La muncă, aceeaşi situaţie. Că ne facem treaba ascultând muzică, stând cu dopuri în urechi sau discutând online cu colegii de alături, toate acestea ne diminuează reflexele de fiinţe sociale, care au ochi, urechi şi, nu în ultimul rând, vorbe pentru cei din jur. Nevoia de a controla ceea ce ne ajunge la urechi ne îndepărtează de obişnuinţa de a asculta zgomotele ambientale şi de a face faţă neprevăzutului. Iar încercarea de a scă