Imediat după dezvăluirile din cartea sa, „Open”, care au stârnit atâtea controverse în lumea tenisului şi nu numai, Andre Agassi a fost pus de mulţi la zid. În principal pentru că a recunoscut că, în acea perioadă în care a atins „fundul oceanului”, a încercat să revină la suprafaţă respirând metamfetamină. În ciuda acestor dezvăluiri îl admir acum şi mai mult pe Agassi. A nu se înţelege că susţin consumul de droguri. Sau că Agassi are vreo scuză pentru că a ales această cale. Îl admir pentru faptul că cel mai greu e să recunoşti. De cele mai multe ori, cei care recurg la asemenea metode de a-şi transforma viaţa în roz neagă cu vehemenţă că ar avea vreo problemă.
Şi mai mult, îl admir pe Andre pentru că a reuşit să depăşească acele clipe şi a ajuns din nou în vârful ierarhiei, poate mai puternic decât înainte. Fiecare a trecut probabil prin momente în care s-a simţit sufocat de viaţă. Şi atunci când se află în deşert, fiecare apelează la diverse metode pentru a ajunge, măcar şi în subconştient, într-o oază de palmieri.
Drogul luat de Agassi nu este unul care să susţină performanţa sportivă. Nu este unul care să-ţi aducă rezultate pe terenul de sport. Agassi nu are de ce să fie aşezat în aceeaşi oală cu Ben Johnson sau cu Marion Jones. Şi nu are de ce să returneze titlurile şi banii aşa cum susţine Marat Safin.
În perioada în care Agassi a recunoscut că a luat acel drog, el nu câştiga nimic, niciun turneu. Ajunsese pe locul 141 în lume. A admis că a greşit şi a început din nou urcuşul. Oare câţi oameni ar fi capabili să se mai caţere încă o dată pe vârful unui munte pe care l-au atins, dar au fost aruncaţi înapoi în prăpastie de o furtună năprasnică.
Puţini iau în considerare prin ce a trebuit să treacă tenismanul pentru a atinge din nou topul. Fragmente în care Agassi povesteşte cum, la 36 de ani, simţea că are