La 15 noiembrie 1987, pe străzile Braşovului s-a strigat pentru prima dată "Jos Ceauşescu!". Muncitorii braşoveni au fost singurii români din acea vreme care au avut curajul şi demnitatea să înfrunte regimul. Pe faţă, fără ocolişuri, fără să aibă vreun sprijin de undeva. În acest timp, peste tot în Est, comunismul trăgea să moară.
Începutul le-a aparţinut lucrătorilor din Secţia 440 a Întreprinderii "Steagul Roşu". De câteva luni, directorii uzinei obişnuiau să reducă salariile muncitorilor, oamenilor spunându-li-se că erau "sancţionaţi" pentru nerealizarea planului economic.
La sfârşitul anilor '80, indicatorii de realizat de fiecare întreprindere erau stabiliţi la niveluri atât de ridicate, încât erau practic imposibil de realizat. Pentru aceasta cineva trebuia, desigur, să plătească. Şi plăteau, deopotrivă, muncitorii şi "factorii de răspundere": primii pentru că nu munciseră suficient, ceilalţi pentru că le permiseseră să nu muncească. La "lichidare", angajaţii constatau deseori că le lipsea şi până la jumătate din retribuţie, în funcţie de categoria la care erau încadraţi. În plus, banii se primeau cu întârziere. După vechimea în muncă şi orele lucrate, la fiecare dată de 11 ale lunii, muncitorii trebuiau să primească restul salariului, care ajungea la aproximativ 2.000 de lei.
"HAIDEŢI CU NOI!"
De data aceasta, salariile au întârziat trei zile.
Înnebuniţi de frigul din case şi din fabrică, de penuria de alimente, de prăpastia dintre prezentul din propagandă şi realităţile cotidiene, de neplata salariului şi de multe altele, muncitorii Secţiei 440 din schimbul trei au întrerupt lucrul în noaptea dinspre 14 spre
15 noiembrie.
Secţia respectivă cuprindea aproximativ 90 de lucrători, distribuiţi în trei ateliere. În ciuda numărului restrâns, aceştia au avut curajul să-i "radicalizez
