Meciul amical pe care naţionala României l-a jucat sâmbătă în Polonia rămâne doar un mizilic care, din fericire, nu a tulburat nici măcar preocupările periferice ale greilor din fotbalul românesc. Meciul naţionalei a pus la treabă doar slugile umile ale fotbalului. I-a pus puţin la treabă pe Răzvan Lucescu şi colaboratorii săi, pe fotbaliştii suspectaţi că ar putea face faţă şi altor preocupări decât cele asumate prin contractele cu echipele lor de club, pe Ionuţ Lupescu şi alţi gospodari ai federaţiei, care nu ştiu de glumă şi încă mai cred că sunt angajaţi într-o treabă serioasă. Iar slugile fotbalului şi-au făcut datoria. Românii au câştigat meciul de la Varşovia. Dar victoria, oricât ar fi ea de victorie, face doar planul secund în ordinea de zi a fotbalului. Altele sunt evenimentele care marchează profund interesul general şi naţional. Înscăunarea cu repetiţie a domnului Dumitru Dragomir în fruntea Ligii Profesioniste de Fotbal, ungerea celebrului Andrea Mandorlini în înalta dregătorie de antrenor al CFR-lui clujean, întâlnirea de taină dintre Vorel Hizo şi Lutz Stache întru lucrarea naivului George Copos reprezintă evenimente care trec într-un derizoriu fără drept de apel acţiunile loturilor noastre naţionale. Zic loturi deoarece nu mă refer doar la naţionala mare. Includ aici şi tineretul lui Emil Săndoi care a câştigat, la Buzău, meciul cu Letonia. Ironia salvează zâmbetul. Dar zâmbetul devine amar atunci când prostia hohoteşte. Iar noi hohotim într-o mare veselie. Nu pentru că am avea vreun motiv să râdem. Noi, de fapt, ne râdem. Şi atunci nimeni nu mai poate acuza lipsa de motivaţie. Fiindcă suntem, într-adevăr, de tot râsul. Nu am întâlnit vreun om din fotbal care să nu-mi spună, serios şi apăsat, că aşa nu mai merge. În vorbe toţi păreau sinceri şi hotărâţi atunci când făceau propagandă schimbării. Cu faptele însă, mai uşor. Fapt demonstrat şi în momentul