Festivalul de Film de la Salonic nu are reputaţia zgomotoasă a unor „afaceri“ cinefile de lista A, de tipul Cannes/Berlin/Veneţia, dar e unul dintre preferatele celor din breaslă. Festivalul e faimos nu numai pentru filme, taverne, patiserie şi vin alb, dar şi pentru atmosferă şi pentru publicul extrem de cald, generos şi răbdător, alcătuit în mare parte din studenţi foarte hip. Ajuns la venerabila vârstă de 50 de ani, festivalul nu e arogant, e comod şi laid back şi refuză politica, iar selecţia e mereu una dintre cele mai bune, mai variate. Ai de la comedii populiste la arthouse-ul cel mai încrâncenat, de la thrillere erotice rizibile, dar amuzante, făcute cu 2 euro, la experimente agresive cu acelaşi buget, mai curajoase şi mai interesante.

E şi unul dintre puţinele care nu ezită să programeze pelicule americane de mare sau mic buget, producţii de obicei snobate de către establismentul cinefil european stângist. În plus, Salonicul e un oraş superb, intoxicant, un fel de Cannes balcanic, însă cu mult mai mult suflet.

Made in Romania

Cum e vorba de o ediţie aniversară care îşi propune să răspundă la perplexanta întrebare „Why cinema?“ (poate pentru că cinematograful e singurul loc în care toată lumea ştie unde se află ieşirile, cum specula cu umor un critic pe genericul de prezentare al festivalului), Salonicul nu-şi putea dezminte tocmai acum reputaţia unui line up impecabil, fie că e vorba de competiţa rezervată primului şi celui de-al doilea film al unui regizor, de profilurile dedicate unor mari cineaşti (anul acesta a fost rândul unor eroi cult ai anilor ’70-‘80, Goran Paskaljevic şi Werner Herzog) sau de secţiunea dedicată producţiilor independente realizate în regim de guerilla filmaking.

Însă, anul acesta, cea mai consistentă (şi exaltantă, pentru noi) ofertă o găseşti în focusul pe Balcani, întocmit