Ioan Chirilă, la finalul unei emisiuni pentru BBC, înregistrată în 1997, îmi spunea că el nu e jurnalist, e cronicar. Jurnalişti ar fi Bob Woodward şi Carl Bernstein, cei care l-au răsturnat pe Nixon, el, care scrie despre pasele, driblingurile, golurile şi ratările din fotbal, e doar cronicar. Într-o lume în care toţi se consideră jurnalişti (mari, faimoşi, cu priză, cu rating), poate că ar trebui să ne întoarcem la vorbele lui Ioan Chirilă. Nu e nimic înjositor să fii cronicar. A face o cronică a meciului sau a scrie o cronică a timpului tău – iată o îndeletnicire dintre cele mai onorabile. Sigur, pentru asta ar trebui o întoarcere la fundamentele meseriei, grav perturbate. Adică la credibilitate şi la scrisul întors cu faţa către cititor. La abandonarea ifoselor şi la înfrînarea de a juca un rol – al celui mai ştiutor. Cronicarii vremii noastre sînt tocmai acei jurnalişti care caută să aducă ştirea cît mai repede în redacţii, care tremură de frig în faţa vreunei instituţii de stat, în aşteptarea unei declaraţii scrîşnite. Probabil, nu e încă timpul celor care îşi fac onest meseria, trebuie cît mai multă stridenţă, manipulare, răcnete şi înjosire. Păcat că presa a căzut în păcatul politicienilor, a împrumutat limbajul politicienilor şi a început să capete culoarea mediului în care se mişcă. Ultimele săptămîni, de campanie, au scos multă mizerie în presa românească. S-a revărsat în valuri, a depăşit cotele de avarie. S-au făcut interceptări (ilegale), am aflat cam cum se discută în spatele draperiilor. Un personaj invitat, pînă de curînd, la televiziuni, în postura de analist politic, care, pe vremuri, se credea viitorul Ministru de Externe, oferă, stupefiant, cîteva mostre de comentariu extrem de „elevat“: „despre ce p... mea vorbim“ şi „i se va baga p... pînă-n epiglotă“. Reprezentantul statului român îl îngînă, pare un şoarece fiert, acceptă scenariul pro