Trăim vremuri de obştească batjocură. Candidaţii la prezidenţiale îşi pun în frunte bunul simţ, respectul, pentru ca apoi să-l calce în picioare. Noi, ceilalţi, subiecţii pe care experimentează primii de 20 de ani încoace, facem mişto de ei. Unul e chior, altul prostănac, păpuşelul nu lipseşte nici el. E un mişto colectiv şi reciproc, ei fac mişto de noi, noi de ei, noi de noi. Tristă ţară e România. Simona Tache scrie despre nevoia de acţiune. O cunosc pe Simona, nu bravează, e manifestul unui om sătul de indiferenţa cu care trăim în România, numindu-ne români.
Într-o țară primitivă ca asta, nu merge decât cu acțiune. Nu merge cu proteste elegante pe Facebook sau cu lamentări pe bloguri și în presă. Acțiune și frică! Noi să scoatem bâtele simbolice și să acționăm, ei să facă în pantaloni de frica acțiunilor noastre!
Suntem în stare de asta? Eu nu ştiu răspunsul, chiar nu îl ştiu. Suntem, oare, în stare să renunţăm la comoditatea vieţilor noastre ocupate măcar pentru o zi?. Am mai putea oare să ieşim în stradă doar să spunem că ne-am săturat de ipocrizie, de minciună, de jaf? Să abandonăm anonimitatea călduţă a blogului şi să urlăm că ne pasă nu numai de temperatura berii din club, marca tricoului, destinaţia de vacanţă ori rata la bancă, ci să ne gândim şi la cei-i aşteaptă pe copiii noştri? Astăzi, statul român este unul tributar intereselor de clică, la fel cum a fost în ultimii 70 de ani. Nu numele politicienilor contează, ci deprinderile. Sunt aceleaşi. Cu ce se deosebeşte preşedintele de CJ de un secretar judeţean de partid? Decizia discreţionară îi este la fel de la îndemână, doar metodele sunt ceva mai eleborate. Azi nu se mai fură doar cu tractorul, ci şi cu calculatorul.
Poate ar trebui să ieșim în stradă și să zbierăm, ca în anii ‘90. Poate ar trebui să aruncăm cu ouă în ei, cu zacuscă, cu varză murată, cu gunoaie. Poate ar trebui să î
