Piazza del Campidoglio din Roma relevă, fără îndoială, una dintre compoziţiile arhitectural-urbanistice cele mai inspirate. Conturul său trapezoidal este închis pe trei laturi de palate tîrziu-renascentiste, cea de a patra deschizîndu-se către oraş printr-o rampă străjuită de statuile celor doi Dioscuri. Acest perimetru, apoi, circumscrie un oval cu desen complicat, în centrul căruia tronează ecvestra împăratului Marcus Aurelius. Să mai adăugăm că însăşi conformaţia accidentată a sitului contribuie decisiv la caracterul scenografic al ansamblului, prin rupturi de nivel, dar şi printr-o axialitate deviată în raport cu zona adiacentă (Piazza Venezia, biserica Santa Maria in Aracoeli). Locul astfel amenajat, pe platoul colinei capitoline, a primit funcţiunea nobilă de muzeu, suprapusă peste cea iniţială de centru civic. Arareori se întîmplă ca în întocmirea unui spaţiu muzeal să conlucreze într-atît de spectaculos teritoriul, ansamblul arhitectural şi patrimoniul; cele trei componente se potenţează reciproc, înlănţuindu-se într-o suită de semnificaţii şi simboluri. Mai întîi, se cuvine să amintim că locul avea, încă din Evul Mediu, o vie dimensiune participativă. Consacrată ceremoniilor publice solemne, teatru al evenimentelor civice, dar şi al execuţiilor capitale (nu întîmplător statuia lui Cola di Rienzo este plasată în stînga rampei), piaţeta capitolină era percepută ca un soi de Caput Mundi; vechea denominaţie medievală, de umbilicus, ar fi reluată simbolic – după Charles de Tolnay – tocmai prin ovalul uşor bombat, a cărui reţea liniară se regăseşte într-o schemă cosmologică desenată, în veacul al X-lea, de Isidor din Sevilla. Sistematizarea zonei este, însă, de dată mai recentă, ea oferind, pînă în secolul al XVI-lea, o privelişte mai curînd dezolantă. Se pare că o atare decizie a fost declanşată de vizita lui Carol Qvintul în 1536 – mai precis, de dezolar