O reuniune excepţională, convocată în urma unor evenimente excepţionale. Aşa poate fi caracterizat summit-ul şefilor de stat şi de Guvern din Comunitatea Europeană organizat la 18 noiembrie 1989, la scurt timp după căderea Zidului Berlinului. Franţa, care deţinea preşedinţia semestrială a Consiliului de Miniştri, a cerut o reuniune de urgenţă la Paris, iar discuţiile au avut o singură temă: schimbările din Europa de Est şi reacţia Comunităţii la noua ordine mondială care se prefigura.
Cea mai arzătoare problemă era posibilitatea reunificării Germaniei, faţă de care mulţi lideri europeni nu îşi ascundeau îngrijorarea. De altfel, pe parcursul summit-ului de urgenţă de o zi, vest-europenii tocmai asta au încercat să se pună de acord cu privire la oportunitatea unei reunificări. Misiune dificilă, pentru care a fost dat peste cap inclusiv protocolul obişnuit pentru reuniunile de acest tip.
"Cancelarul Helmut Kohl solicita un semn pozitiv din partea Europei în favoarea unificării. Majoritatea liderilor, inclusiv Margaret Thatcher şi François Mitterrand, aveau o atitudine foarte prudentă, la modul... «Hai să aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă». Discuţiile de atunci au fost foarte vii într-un summit foarte scurt: după-amiază, cină, conferinţă de presă, totul în câteva ore, şi erau 3.000 de jurnalişti aşteptând concluziile summit-ului. Dar liderii - şefii de stat şi de Guvern - nu au reuşit să se pună de acord la cină, să obţină o concluzie comună. Aşa că a avut loc o altă cină, după aceea, foarte confuză. Ca să înţeleagă toată lumea procedura, trebuie să spun că la cina oficială au loc, de fapt, două întâlniri: pe de o parte, sunt şefii de stat şi de Guvern şi de cealaltă parte, separat, sunt miniştrii de Externe. Apoi, a avut loc o cină comună cu toată lumea, vreo 30 de persoane.
Foarte confuze discuţii. Îmi amintesc că int
