Otilia Cazimir a rămas în istoria literaturii române mai ales ca autoare de versuri diafane, dar, dincolo de această etichetă, se poate descoperi şi amarul iubirii fără sorţi, şi păcatul fără de iertare, şi a-toate-potrivnica moarte care îşi înfig, între notele duioase, sumbra pecete. Firava fetiţă Luchi, cu ochi negri trişti, dar şi aplecată spre şotii, care-şi cânta "singură, în gând, un cântecel" ca să-i "treacă de urât", a crescut şi s-a prefăcut, sub oblăduirea, cum se ştie, a lui Sadoveanu şi Ibrăileanu, într-o poetă adevărată, dotată cu un lirism bine temperat, dar intens, o prozatoare nostalgică, totodată însă şi puternică. Forţă degaja şi fiinţa ei trupească: ochi sclipitori de inteligenţă şi veselie, păr negru bogat, nas acvilin, dinţi fără cusur, pe care şi-i dezvelea într-un râs sonor şi molipsitor, corp bine legat, mers ferm, de om care ştie exact unde vrea să ajungă. Dacă n-ar fi fost puternică, nu l-ar fi putut sprijini, cu atâta iubire, pe Topîrceanu, în anii lui grei de suferinţă; nu şi-ar fi putut susţine familia - în toate sensurile -, n-ar fi condus atât de ferm gospodăria ieşeană. N-ar fi putut munci nopţi în şir, lună de lună şi an de an, şlefuind atât de minunat traducerile din clasicii ruşi, pe atunci la modă, ca să aibă de unde trimite pachete nepotului ei preaiubit, întemniţat din motive politice.

Generozitatea cu care s-a dăruit scrisului, rudelor, prietenilor străbate şi din aceste scrisori, printre ultimele, acum publicate întâia oară. Covârşite de amărăciune, de suferinţă, de disperare, rândurile ei, cum se va vedea, se luminează graţie umorului şi autoironiei, niciodată pierdute. Chiar dacă bolile, frigul, lipsurile de tot felul, constrângerile politice au corodat fiinţa atât de vulnerabilă a Otiliei, ele nu i-au putut înfrânge vitejia de o viaţă.

Scriitoarea semnează cu numele dat de cei apropiaţi, Didi,