Dupa discursul isteric al lui Hitler tinut pe 1 octombrie 1942 la Sportspalast din Berlin, multi germani lucizi au realizat ca, de acum inainte Stalingradul va deveni un al doilea Verdun. Caci niciodata Armatei a 6-a germane nu i se va permite sa abandoneze pozitiile inaintate de pe Volga, indiferent de consecinte, intreaga confruntare din acel areal devenind o chestiune de prestigiu intre Hitler si Stalin.
Fireste ca Tatucul popoarelor era avantajat fata de Hitler prin lipsa lui uriasa de rusine ideologica, si de altfel de orice fel de remuscari fata de marile dezastre militare ale anului 1941 de care era direct raspunzator. Complexul "Octombrie Rosu" si Fabrica de Tunuri "Barricadi" fusesera transformate de sovietici in fortarete letale, componente pretioase ale acestei adevarate Academii de lupta de strada in care se transformase intreg Stalingradul.
Aici, pe linia frontului, soldatii nu se mai sfiau sa critice intre ei prostia, lasitatea si infumurarea unor reprezentanti oficiali ai partidului comunist. Caci intre un glont inamic si ultima ratie a statului sovietic, adica cele noua grame de plumb ale NKVD-ului nu era mare diferenta. "Fiecare om trebuie sa devina una din pietrele Stalingradului", aceasta era lozinca lansata de Ciuikov, comandantul Armatei a 62-a, aparatoare a orasului. Dupa razboi, aceasta viziune s-a transpus in uriasul monument ridicat pe Gorganul Mamaev, acolo unde figurile soldatilor martiri printre ruine apar in acel vast basorelief aidoma armatelor de teracota ale imparatilor chinezi.
Cat despre ostasii germani si aliatii lor, optimismul initial incepuse sa-i paraseasca, in locul lui instalandu-se sentimente confuze. Cei mai cultivati incepusera sa evoce memoriile generalului De Caulaincourt caruia Napoleon ii spusese in ajunul invaziei din fatidicul an 1812: "Avant deux mois, la Rusie me demandera la paix!" (
