O clădire desprinsă parcă din romanul lui Charles Dickens "Marile speranţe" este practic trecută cu vederea în fiecare zi de trecătorii mult prea grăbiţi şi împovăraţi de grija zilei de mâine. Este trist să observi cum un palat care altădată îmbogăţea viaţa socială şi culturală a Bucureştilor astăzi cerşeşte restaurarea. Palatul Ştirbey era renumit pentru balurile organizate de prinţul ce i-a dat şi numele. Promisiunea reintroducerii acestei clădiri în circuitul cultural şi public este o provocare şi un act de curaj.
Din documentele vremii reiese că lucrările de construcţie a Palatului Ştirbey au început în 1835, atunci când Barbu Ştirbey, recent întors pe meleaguri româneşti tocmai de la Paris, unde îşi încheiase studiile, îl însărcina pe Michel Sanjouand cu planurile unei locuinţe nobiliare pe Calea Victoriei. Acesta se va sfătui cu arhitectul Joseph Hartl, iar după ce Palatul Ştirbey şi-a ridicat fruntea maiestuos a putut fi folosit ca reşedinţă domnească de proprietarul său.
În 1852, Palatul suferă câteva modificări. Alexandru Ştirbey, fiul domnitorului, schimbă după proiectul arhitectului Friederic Hartmann faţada spre Calea Victoriei, drept urmare locuitorii Capitalei au zărit într-o bună zi un turn în colţul de nord-est şi un etaj cu cariatide de teracotă chiar deasupra intrării, în proiect fiind pilaştri canelaţi. Imaginea de atunci este cea care se păstrează şi astăzi.
Clădirea n-a avut un destin prea fericit. A rămas în posesia familiei Ştirbey până când naţionalizarea din 1948 a "donat" bunurile şi pivniţele Întreprinderii de industrializare a vinului. În anii ‘50 au avut loc distrugeri ireparabile ale decoraţiei interioare a palatului, iar până în 1977, aici a funcţionat Muzeul de Artă Populară, apoi Muzeul Ceramicii şi Sticlei până în 1994. Subsolul era boltit special pentru depozitarea vinului de pe podgoriile familiei Ştirbey, căci prod
