Statisticile au ceva nedefinit, depărtat şi nu ating corzi sensibile ale publicului decât rareori. Faptul, de pildă, că atâtea şi atâtea hectare de pădure dispar pe secundă pare mult mai puţin grav decât maltratarea unui prizonier de război bine ilustrată filmic. Dacă însă despre nici una dintre realităţi nu se află nimic, rareori conştiinţa îndeamnă la căutarea răului, "atitudinea struţului" (comportament strict omenesc, neavând nimic cu etologia păsării pomenite) fiind preferată de cei mai mulţi dintre noi. Iar faptul nu are nimic blamabil până la urmă, opţiunea fiind una liberă. Şi totuşi, aflarea urâtului poate constitui un "drog". Straniu, dar pofta vine şi "mâncând" răutăţi.

La început poţi fi uluit de ele, de faptul că se întâmplă. Mai apoi le cauţi parcă împotriva vrerii, stăpânit de acea trăire ciudată în care oroarea învinge prin uimirea stârnită. Prin chiar faptul că "e posibil aşa ceva". Iar persistenţa în căutarea răului nu e decât dovada speranţei că întâmplările sunt izolate, că nu constituie fenomen, că nu sunt statistică semnificativă. După un timp însă nădejdea se topeşte, iar veştile rele vin singure spre "drogatul" care aparent le atrage.

Când la mijloc sunt cei pe care îi numesc "inocenţii Terrei", adică semenii mei înveşmântaţi în frunze, blănuri, solzi, pene şi chitină, adăpostiţi de ape, pământ, păduri şi cer, informarea semenilor mei cuvântători asupra răului îmi pare obligatorie, dincolo de orice statistică.

Ştiu, e greu de crezut, dar nu demult "cea mioriţă/ Cu lâna plăviţă" a prins iar să vorbească. Mi-a vorbit mie personal despre baciul moldovean, cel "cu câini mai bărbaţi". Doar că de data asta baciul nu se afla în postura de victimă, ci în cea de asasin. Am văzut bine că până şi oaia, cât e ea de oaie, pricepuse că de cele mai multe ori ciobanii ăştia, scoşi în faţă şi elogiaţi heirupist de politicieni