În 1990, la scurt timp după ce a terminat facultatea, ieşeanul Radu Malancea a fost pus în faţa unei dileme: ce specialitate medicală să aleagă ca să-i placă şi să poată avea rezultate notabile în meserie. Era atras de oftalmologie, ORL şi ortopedie.
Ortopedia era pe ultimul loc pentru că-şi amintea de vorbele unuia dintre profesorii din facultate, care spunea că, dacă în chirurgia generală este mai uşor să „ascunzi“ o eventuală nereuşită, o mână sau un picior care nu sunt operate bine vor fi observate imediat.
„Nu însemna că mi-era teamă de asta. Oricum, dacă nu eşti un medic bun, nu ai ce căuta în acest domeniu, dar, dacă un profesor era de această părere, mă gândeam că nu e chiar atât de simplu să fii chirurg ortoped“, îşi aminteşte doctorul Malancea. Proaspătul medic nu a mai stat mult pe gânduri şi a luat totul ca pe o provocare. „Cineva trebuie să o facă şi pe asta, mi-am zis atunci, şi pentru că-mi plăcea «şurubăiala» am decis: ortopedie, orice-ar fi“, susţine medicul. Aşa că în 1995 a devenit medic specialist în chirurgie ortopedică. A lucrat câţiva ani la spitalul din Roman, iar apoi, în 1999, a venit la Spitalul Judeţean Botoşani, unde a găsit o secţie de ortopedie la nivel medieval. „Am rămas îngrozit. Nu exista în ditamai spitalul nici măcar o masă ortopedică. Mi-am «suflecat mânecile» şi am pus secţia pe picioare. Nu a fost deloc uşor, dar acum este cum ar trebui să fie“, susţine chirurgul.
10.000 de operaţii
Prima proteză de şold a montat-o unui pacient în 2003. Până atunci, astfel de operaţii se făceau numai la Iaşi. „Aş fi mincinos să spun că nu am avut emoţii. Dar mi-am dat toată silinţa, m-am pregătit mult înainte, aşa că a ieşit totul bine. Cea mai mare satisfacţie am avut-o când pacienta a venit să-mi mulţumească mergând pe propriile picioare“, povesteşte medicul.
De atunci, doctoru
