Mircea Mihăieş: „«Ce încredere să mai avem în voi, când iar o luaţi de la capăt cu KGB-ul?»”.
Cuvintele mi se adresează direct, peun ton sadic-zeflemitor. Mă aflu la Washington, sunt nedormit, dat peste cap de fusul orar, obosit, fără reacţie.
Omul din faţa mea zâmbeşte suav, dar dincolo de politeţe simt ghearele reci ale neîncrederii şi dispreţului. „Dumnezeule, ce s-o fi întâmplat iar?!”, mă întreb, înainte de a articula vreo silabă.
De două zile n-am citit vreun ziar, nu m-am uitat la televizor, n-am vorbit cu nimeni în ţară. „Am ieşit din NATO? Ne-am aliat cu ruşii împotriva Occidentului? O mai fi cumpărat Patriciu vreo halcă din ţară? Am invadat Moldova? O fi vândut Vîntu Delta?”.
Gândurile mi se învălmăşesc, sunt incapabil să spun ceva coerent. În cele din urmă, aflu că suspiciunea prietenului meu, mare jurnalist american, e legată de vizita - încă una! - a liderului pesedist Geoană la Moscova.
„Auzi”, pufneşte el, „o vizită privată a omului numărul doi în stat în plină campanie electorală! Şi asta unde? La tovarăşul kaghebist Putin!Dragul meu, voi, românii, n-o să vă însănătoşiţi niciodată!”
Îmi vine să intru sub masă de ciudă şi turbare. Oare chiar atât de disperaţi să fie pesedeii, încât să fi lăsat jos măştile şi precauţia? Că sângele apă nu se face, ştiam demult. Că Iliescu joacă prin Prostănac o partidă pe care n-a îndrăznit s-o abordeze singur, e, cum ar spune prietenul meu american, crystal-clear.
Dar să fii atât de nesimţit încât să nu aştepţi să te vezi măcar în turul al doilea întrece orice măsură. Vizita secretă a lui Geoană la Moscova e, de departe, cel mai grav lucru petrecut în viaţa publică din România de la privatizarea rafinăriilor.
Iar reacţiile opiniei publice - respectiv, ale presei - sunt nule. Stau cu ochii în pământ, în redacţia une
