Crin Antonescu a murit bine. A căzut secerat în linia întâi, chiar la începutul luptei, aşa cum au păţit la Griviţa maiorul Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. Dar în urma lui s-au ridicat, cum de mult nu se mai văzuse, entuziasmul tânăr şi educat. Publicul urban, cu studii superioare şi până în 35 de ani l-a urmat într-un procent care, relativ la scorul său, umileşte maşina de vot a adversarilor. Crin Antonescu a fluturat steagul pe redută, s-a lăsat ciuruit de trupele din teritoriu şi s-a prăbuşit în şanţ. S-a prăbuşit însă doar cu trupul şi cu afişele. Spiritul lui şi al acestui elan curmat e acum preluat în baladele vorbite, tipărite şi digitale. Ecoul faptei îşi face treaba în media şi folclor, iar Crin Antonescu începe să devină un mic erou al momentului, cu atât mai credibil cu cât decesul lui prezidenţial e constatat potrivit legii.

Mai mult ca sigur, maiorul Şonţu şi căpitanul Mărăcineanu aveau, înainte să moară, datorii la cărţi şi e probabil că umblau destul de des în stare de ebrietate. Ba sunt motive să credem că trăgeau şi cu pistolul când vreun soţ înşelat din garnizoană sărea să le ceară socoteală. Dar dispariţia lor prematură în acţiune face uitate micile păcate private. Cu ochii umeziţi, posteritatea nu-şi mai aminteşte de chiulul de la Parlament, nu mai face caz de trezitul târziu şi păstrează într-un abur şic şpriţurile din tinereţe cu colegii muzeografi.

Rezultatul e o centrare pe Crin Antonescu a rezervei de mobilizare. Vorbele lui sunt azi ascultate mai mult decât înainte, reacţiile lui sunt pândite mai atent, statura lui politică e mult îmbunătăţită. Antonescu cel dintre tururi a încetat să mai fie doar candidatul bun de gură de pe vremea când putea să devină preşedinte. Azi e un învingător post mortem în război şi e legitimat de gloria şi rănile primului scrutin. Practic, el e speranţa de victorie a lui Geoană. El e totul. @