Joi a avut loc, la Reghin, în catedrala greco-catolica (înca neterminata, dar magistrala, demna de orice capitala europeana) prohodul Preotului-protopop Ioan Rosca, un eminent slujitor al cuvântului si faptei divine. La cei 89 de ani ai sai suntem tentati sa spunem, fara prea multa cugetare, „frumoasa vârsta a ajuns!” sau „asta da, viata!”. Am crezut, cu destula strângere de inima, ca datorita unei firesti neputinte fizice, determinata de vârsta, acest om atât de prezent decenii la rândul în sfânta biserica, în vietile enoriasilor ori prietenilor sai, va fi dat uitarii, la momentul conducerii sale catre viata vesnica. Am constat, însa, cu vadita bucurie, ca marea biserica s-a umplut de oamenii veniti sa-i aduca în mod real omagiul de pe urma. O comunitate eterogena ca aparenta, dar unificata prin credinta si, mai cu seama, prin demnitatea ce se degaja de pe chipul Preotului Ioan Rosca, fie si în aceste ultime momente ale prezentei sale trupesti, o demnitate ce reflecta, în mod îndreptatit, starea în care a ales sa traiasca. Sacrificiile au fost, însa, pe masura. Caci spre deosebire de compromis, ce se iveste des, pare usor si procura un loc caldut – în aceasta lume, dar nu în fata lui Dumnezeu si nici a celorlalti, acest preot a ales onoarea vietii si viata în onoare, calauzit de morala profesiei-misiuni pe care a îmbratisat-o cu tot sufletul: necesitatea de a oferi un exemplu elocvent celor carora le vestesti cuvântul Domnului, celor pe care îi înveti sa-l iubeasca si sa-l respecte.
Urmarit cu vehementa de autoritatile comuniste, care si-au facut un titlu de glorie din nebunia de a crede ca se pot lupta cu Dumnezeu, nu a cedat presiunilor cumplite, înnobilându-si, iar si iar, cu pretul existentei sale si a sotiei sale (torturata, la propriu, într-un mod barbar, de comunistii animalici), nu numai omenia, ci si întreaga misiune.
L-am cunoscut de
