Întrebaţi dacă ar dori să rămână în UE sau să o părăsească, britanicii ar răspunde, probabil, în majoritatea lor, că vor să stea. Piaţa europeană, libera circulaţie şi chiar fondurile structurale sunt tot atâtea elemente de atracţie. Euroscepticismul lor se explică prin neîncrederea faţă de integrarea politică într-un sistem care li se pare nu doar excesiv de birocratic, dar mai ales lipsit de transparenţă şi de responsabilitate faţă de cetăţean, închis şi necontrolat democratic, mânat de interese oculte şi marcat de compromisuri bizare.

Indiferent câtă dreptate se găseşte în atari critici, este limpede că orice eveniment de natură să le confirme măreşte rezistenţa faţă de proiectul european. Este cazul discuţiilor lipsite de principii privind aducerea în fruntea UE a unor persoane cu credibilitate ruinată ori reprezentând forţe politice epuizate.

Insistenţa premierului britanic, Gordon Brown, de a-l impune pe predecesorul său Tony Blair ca preşedinte al Consiliului European nu a avut legătură cu interesele comune europene şi nici măcar cu interesele naţionale britanice, ci cu obscure jocuri interne dintr-un partid în cădere, care se pregăteşte să piardă puterea acasă. Potrivit sondajelor de opinie, majoritatea absolută a britanicilor era împotriva unei asemenea numiri.

În ceea ce îi priveşte, restul europenilor şi-l aminteau pe Tony Blair ca pe unul care - este adevărat, cu farmec şi inteligenţă - le-a înşelat toate aşteptările, divizându-i în loc să îi unească, preferând neoconservatorismul american solidarităţii europene şi ţinându-şi ţara în afara spaţiului Schengen şi Euro. Puteau fi oare acestea argumente în favoarea celui chemat să ofere chip şi inspiraţie Europei unite?! Iată de ce dezbatearea pe tema Blair a fost halucinantă prin lipsa de legitimitate.

De fapt, nu a fost dezbatere, ci numai zgomot. Dezbaterea pr