Nu le mai făcusem copiilor ceva dulce. În ultimul timp, la modă erau prăjiturile cu foi Lica. N-am avut de lucru, am cumpărat un pachet de foi Lica de la cofetărie. Am venit cu el acasă şi nu l-am ascuns de duşmanii ronţăitori. Greşeală fatală. Cum băieţilor mei le plăceau la nebunie napolitanele, trebuia să-mi dau seama ce se va întâmpla în momentul în care se vor întâlni nas în nas cu foile de napolitană, crocante.

A doua zi, am dat o raită prin piaţă şi am cumpărat, de voie, de nevoie, un kilogram de nuci în coajă, pentru că decojite n-am găsit, şi unde mai pui că erau din cele mici. Ce era să fac? Altele n-am găsit. De cum am intrat în casă, ceva ciudat mi-a atras atenţia. Lângă uşa de la cămară, jos, pe covoraş, se afla o aşchie albă. Era de napolitană. Când mi-am pus hainele pe umeraş, lângă dulap, o altă aşchie, dar mai măricică. Eeeee! M-am repezit către cămară. Stupoare! Pachetul cu foi fusese violat şi redus la jumătate. Suficient de puţine foi pentru prăjitură.

Pe moment m-am înfuriat, dar mi-am adus aminte că nu le-am dat de grijă să nu le mănânce şi nici nu le spusesem că fac prăjitură din ele, aşa că am lăsat-o mai moale.

De cum au venit copiii de la şcoală, i-am luat la rost pentru că au risipit foile. Le-am dat să mănânce şi i-am pus la curăţat nuci pentru prăjitură în timp ce ronţăiam restul de foi de napolitană. Curăţatul nucilor a fost o mare pedeapsă pentru noi toţi. Prăpăditele astea erau jurate să nu se spargă şi mai ales să nu ne lase să le scoatem miezul. Aveau multă coajă şi miezul ghemuit în meandrele nervurilor din interior. Nu puteai să-l scoţi decât cu vârful unui cuţit. Nu mai spun că-l obţineam sfărâmat. Ne-am chinuit până pe la 11:00 noaptea, când am abandonat vreo 20 de nuci ticăloase. Le-am promis că nu voi face prăjitura înainte să vină ei de la şcoală. Deja le plăcea tehnologia! Ne-am culcat cu gâ