Puterea comunista s-a luptat fara menajamente cu Biserica. Si nu degeaba. Proprietatea privata o poti distruge cu forta, libera concurenta poate fi desfiintata printr-un decret, pâna si liberul arbitru in ceea ce priveste viata intima se poate ingradi prin lege. Dar cu credinta e mai greu. Mai ales in cazul poporului român, la care - fiind nascut direct crestin - dimensiunea religioasa se impleteste atât de strâns cu traditia.
Teama autoritatilor comuniste fata de forta Bisericii era atât de mare incât masurile coercitive au depasit orice limite ale absurdului. Acolo unde - sub presiunea Occidentului - au ezitat sa darâme bisericile, au folosit solutia halucinanta de a le ascunde in spatele blocurilor! Bineinteles ca nu puteau face asta fara sa se laude cu performanta tehnica a translarii, dar orice referinta la mutare includea termeni generici de tipul "cladire", cel mult "monument", in nici un caz interzisul cuvânt "biserica". Interzis la propriu, nu la figurat, alaturi de alte câteva zeci de cuvinte aflate pe lista neagra cunoscuta mai ales in radio si televiziune. Dupa cum tânara care, dupa nunta, voia sa-si vânda rochia de mireasa, putea sa dea anunt doar pentru "rochie de ocazie". De altfel, nu puteai sa dai anunt la Mica Publicitate pentru masina de scris, nici pentru vreun titlu de carte, fie el si "Capitalul" lui Marx! Personal, am avut o experienta spectaculoasa când am dus la "România libera" un anunt prin care cautam o bona, precizând "Program avantajos". "Adica program scurt", a propus nenea din fata mea. "Nu, avantajos", am insistat eu. "Tineti la cuvântul «avantajos»?" "Da". "Un moment". A disparut dupa o usa si s-a intors dupa câteva minute: "E-n regula". Ceruse aprobare pentru un cuvânt!
Dupa decembrie 1989, românii si-au luat revansa, daca se poate spune asa, si din punct de vedere religios. Nu ma refer la excesele fariseice cu politi
