În toată lumea, preşedinţii cultivă câţiva din intelectualii de vază ai momentului, iar cei mai orientaţi fac mereu caz de postura lor de admiratori ai unor creatori cu faimă internaţională. E invers ca la noi: preşedinţii sunt cei care se declară mândri că pot fi prieteni ai acestor creatori. Nu marii intelectuali îi susţin pe preşedinţi în campaniile electorale, ci preşedinţii trag un profit politic, garantându-le necondiţionat libertatea de opinie.

Intelectualii lui Băsescu îşi aduc o mulţime de deservicii, fiindcă nu se pricep să-l explice şi ca om. Provin toţi din clasa criticilor puterii. Sunt intelectualii de ONG-uri şi de prezidii. Ca şi deputaţii şi senatorii care trec dintr-un partid în altul, după cum bate vântul sus, la şeful cu împărţeala, intelectualii de campanie ai preşedintelui par să se scuze când îl susţin. Ei îl apără în loc să-l definească.

Prin natura lui, un om care munceşte numai cu mintea e chinuit de dubii. Intelectualii lui Băsescu o şi arată. În rolul de critici ai puterii erau dezinvolţi, inspiraţi şi chiar talentaţi. În postura de susţinători sunt de prisos. Sunt crispaţi, se gândesc cum vor deconta mai apoi această corvoadă de campanie în faţa prietenilor, a publicului lor de pe vremea când atacau puterea în familie. Duplicitarii au miros.

Cu politicienii de meserie, lucrurile sunt clare: când sunt puşi să vorbească în numele partidului, zic tare, fără complexe, tot ce sunt mandataţi să zică. Sunt tonomate de partid. În restul timpului sunt persoane cu care te poţi înţelege. Au aerul că şi-au făcut treaba şi că au dreptul, ca orice om, la păreri, adesea pe lângă cuvântarea de propagandă.

Intelectualii Cotroceniului sunt timoraţi, în afara situaţiilor în care îi ţin partea făţiş preşedintelui. În sine, condiţia de intelectual de marcă şi susţinător declarat al unui om politic nu-i dezonorant