Praga înseamnă aur, strălucire, un mix de stiluri arhitecturale, bere, umor şi eroism respectat. Te hrăneşte cu frumuseţe pentru ca, mai târziu, amintirile să te devoreze.

În „Insuportabila uşurătate a fiinţei", Milan Kundera naşte două personaje care se descoperă, se iubesc, se trădează şi se regăsesc, doi copii mari într-un formidabil carusel de emoţii. Tomas şi Tereza sunt genul acela de oameni din cuvinte care trăiesc dincolo de litere, rămân cu tine după ce cartea e închisă şi se pierde pentru totdeauna în bibliotecă. Povestea aceasta are ca fundal Praga de acum patru decenii, Praga năpădită de comunism, care luptă pentru a se salva, aşa cum luptă, în faţa morţii, păcătoşii pentru mântuire.

Sfinţii, ochii de piatră şi zdrenţele norilor

Citiţi fraza aceasta: „Tereza urca, oprindu-se din când în când spre a privi înapoi: jos, vedea sub ea turnurile şi podurile, iar sfinţii ameninţau cu pumnii încleştaţi, fixând, cu ochii de piatră, zdrenţele norilor. Era cel mai frumos oraş din lume". Milan Kundera are dreptate. Văzută de sus, de pe Dealul Petrin, Praga aşezată pe coline, pe o istorie veche şi glorioasă este, simplu şi definitiv, irezistibilă.

Într-un film american de succes, doi tineri privesc la video o pungă care zboară printre frunze moarte. Era una dintre dimineţile acelea când mai e un minut până când ninge şi e ceva ciudat şi minunat în aer, o electricitate pe care aproape poţi să o auzi. Fata nu spune nimic, doar plânge, băiatul fixează ecranul şi rosteşte o propoziţie-cult. Câteodată e atât de multă frumuseţe în lume încât simţi că nu poţi suporta şi inima o să cedeze.

Aşa e Praga, de o frumuseţe care aproape doare. Praga, cu statuile ei aurite, cu turnurile care provoacă şi, în acelaşi timp, cer îndurare cerului, Castelul, undeva departe, Vâltava, aici aproape, Vâltava, ca o oglindă în care se privesc, cochete, clădiri în toa