Cinematografia şi cultura cinematografică a românilor din perioada comunistă se împart în două perioade. Una glorioasă, în care veneau toate filmele bune de pe mapamond, de la studiourile hollywoodiene până la filmele de nişă din ţările estice, înainte de prima jumătate a anilor 1970, şi o perioadă de secetă cumplită în care rulau doar filme din blocul sovietic, pentru că regimul a tăiat toate investiţiile în filme noi.Bulevardul filmului era zona cu cele mai multe cine

Cinematografia şi cultura cinematografică a românilor din perioada comunistă se împart în două perioade. Una glorioasă, în care veneau toate filmele bune de pe mapamond, de la studiourile hollywoodiene până la filmele de nişă din ţările estice, înainte de prima jumătate a anilor 1970, şi o perioadă de secetă cumplită în care rulau doar filme din blocul sovietic, pentru că regimul a tăiat toate investiţiile în filme noi.

Bulevardul filmului era zona cu cele mai multe cinematrografe din Capitală, şapte la număr, pe o porţiune care se întindea din Bulevardul Elisabeta până la Parcul Cişmigiu. Dintre acestea a rămas unul singur, Corso, restul fiind ocupate de firme private sau alte instituţii.

Cinematografia era unul dintre puţinele mijloace de divertisment ale românilor. Din fericire, ţara era împânzită de teatre de cinema şi se construiau în continuare unele noi, dintre care multe au fost abandonate după 1989 pentru că erau prea mari şi greu de folosit. Înainte de 1975, publicul românesc de film se putea delecta cu cele mai importante filme occidentale. „Pe aripile vântului” a fost unul dintre filmele cult şi pentru românii de atunci.

Reprezentaţii de excepţie din toate zonele cinematografice

„În anii '60 şi '70 bucureştenii se bucurau de reprezentaţii de excepţie, produse în est dar şi în vest. Din foarte puţine filme erau tăiate la scenele pornografice sau m