Se facea ca în 1993, dupa un proces (cu durata aferenta), un om era condamnat definitiv la 25 de ani de închisoare pentru una dintre cele mai abominabile fapte (daca abominabilul poate suporta grade de comparatie), cu deznodamânt cumplit: viol urmat de moartea victimei. Se facea sa omul acela era încarcerat si, cu toate încercarile sale de a-si striga nevinovatia în stânga si-n dreapta, a ramas în închisoare timp de noua ani, adica 108 luni sau aproape 3.300 de zile. Desigur ca noua ani trec repede atunci când îi privim prin ochii copiilor nostri, care nu demult ne storceau lacrimi cu acel „la revedereee, tu, gradinitaaa…”, iar acum ne dau fiori (de bucurie?) cu atitudinea lor de liceeni. Dar atunci când ne raportam la noua ani de puscarie, n-avem voie sa pretindem ca stim cu adevarat despre ce vorbim. Asa ca suferintele lui Marcel Tundrea sunt de necuantificat pentru orice om, cât de cât lucid.
Se facea ca, în sfârsit, în anul 2002, se promova o cerere de revizuire a hotarârii de condamnare, prin care instanta a avut posibilitatea de a face dreptate, chiar daca rusinoasa prin întârzierea cu care venea si mai ales prin consecintele pe care le declansase acceptarea, cu noua ani înainte, a versiunii incompetente, de rea-credinta si de alba-neagra cu viata cuiva, practicata de procurori. În sfârsit, instanta a stabilit ca era vorba de o eroare judiciara si ca, pe baza celei mai graitoare probe stiintifice, aceea de ADN, omul era nevinovat. Altfel spus, statuse degeaba la închisoare, unde contactase si o boala grava de plamâni, pe lânga inerentele si indescriptibilele suferinte psihice ale unui om aruncat dupa gratii de-a futui pomana unora ce se intitulau, precum odinioara eroii din balade, „frate cu legea” (caci singularul era de ajuns pentru a dovedi maretia întru justitie a unora ca acestia, ce se considerau, prin puterea catuselor de la bracinar – pierdut
