Nu e normal să mergi la vot scuturat de panică, nu e normal să ai sentimentul că de votul tău depinde viaţa sau moartea naţiei, că votezi pentru mântuire sau pentru damnare.
Marea alianţă PSD-PC-PNL-UDMR a înţeles să-şi simplifice la maximum strategia şi obiectivele electorale. Are un singur ţel (declarat cu o dezarmantă candoare): să-l dea jos pe Băsescu. În această viziune, alegerile nu mai sunt clasicul instrument democratic, care să asigure o igienică alternanţă la putere, nu mai sunt o confruntare de programe politice şi economice, nu mai sunt o competiţie inteligentă şi fertilă între viziuni diferite. Sunt un caft general pentru schimbarea şefului. Populaţia e invitată la urne ca să tranşeze antipatii private. Se subînţelege că pentru toate relele ţării e vinovat un singur om şi că înlăturarea lui e suficientă pentru salvarea patriei. Simplu şi irevocabil: România cu Băsescu - dezastru. România fără Băsescu - normalitate, prosperitate, paradis. Dacă va câştiga Băsescu - sună vocea apocalipticilor - suntem pierduţi. Consecinţele naţionale şi internaţionale sunt - în cheie sinistră - incalculabile.
Mă întreb mereu cum a reuşit actualul preşedinte să mobilizeze atâta ură. Prietenii lui explică totul prin lupta împotriva corupţiei şi prin condamnarea comunismului. E o explicaţie insuficientă. Mai întâi, pe terenul celor două teme, Traian Băsescu n-a provocat nimic spectaculos. Apoi, e evident că nu toţi cei exasperaţi de prezenţa lui sunt comunişti sau corupţi. Există şi antipatii genuine, stranii când e vorba de un personaj care nu e lipsit de o anumită carismă: poate fi „băiat de comitet", şugubăţ, ataşant, „popular". Probabil că e ceva în firea lui, în felul lui de a fi, de a reacţiona, de a utiliza oameni, care ar trebui analizat (în primul rând de el însuşi).
Politicianul de anvergură nu e doar un om de instinct, un jucător hotărât, un abil ma