Conduce grupul vocal al Parohiei Eşelniţa, iar pentru eforturile sale de promovare a folclorului bănăţean a fost numită membru de onoare al satului Eşelniţa.
Doda Ana, cum îi place să i se spună, vine dintr-un sat dispărut sub apele Dunării, cu nume de mare cetate, Ogradena.
A crescut, alături de cei trei fraţi ai săi, într-o familie simplă, de la ţară. Nu i-a plăcut niciodată lucrul pământului, preferând cântecul şi horele din sat. „Mama mă dojenea, că mie nu prea-mi plăcea lucrul. Ai mei toţi au fost oameni de muncă, de vite, eu nu. Eu nu puteam să îmi iau gândul de la cânt şi joc. Dimineaţa nu aveam răbdare nici să mă spăl pe faţă, prima grijă era să îmi pun la punct cântecele. Mama mă scotea afară. O durea capul, că se sătura de atâta cântat“, îşi aminteşte Ana Rogobete. Ajunsă la vârsta adolescenţei, Ana a fost nevoită să plece pentru o lună din casa părintească.
Nu accepta nici în ruptul capului o altă persoană lângă ea decât cea care îi este şi acum alături şi cu care are doi copii.
S-a căsătorit la 19 ani şi în scurt timp a devenit mama a doi băieţi. Cel mic i-a moştenit talentul vocal, iar cel mare, talentul literar. Odată măritată cu alesul inimii, Ana Rogobete a fost pusă de viaţă la încercare. Nu s-a lăsat de cântat nici măcar atunci. „Măritată fiind, locuiam la socri, la Dubova, strângeam fânul. Era obiceiul ca femeile să arunce în sus cu cârpa (baticul), să se spargă norii şi să nu vină ploaia, ca să poată fi terminată munca. Eu, dacă era claia jumătate, voiam să mă duc acasă, că gândul meu era la bal. Soacră-mea parcă era tractor, aşa lucra“, ne povesteşte doda Ana. Chiar dacă a trecut prin greutăţi alături de soţul ei, Ana Rogobete a ştiut să-şi păstreze zâmbetul pe buze şi să meargă mai departe. Iar când vorbeşte despre sine, spune că o caracterizează două lucruri: dragostea pentru cântecul popular bănăţean şi iubirea de-o viaţ
