Există câţiva oameni de dragul cărora aş merge pe jos până la capătul lumii. Sunt însă un mare norocos, oamenii de care vorbesc locuiesc mult mai aproape, la capătul ţării, nu al lumii. Aşa se vede când priveşti pe hartă, dar în realitate ei se află chiar în centrul României. După măsurătorile inimii mele, care intră deseori în conflict cu geografia, acesta se găseşte mereu în alt loc sau în mai multe locuri deodată. Bunăoară, atunci când ajung în Maramureş constat că centrul ţării este aici. Nu din cauza mea. Nu mi-am pierdut încă minţile să cred că România îşi mută centrul după mine. Ci din cauza lor, a celor pentru care am pornit la drum. Primul dintre aceştia, după felul în care ni se potrivesc amintirile şi gândurile, e profesorul Petru Dunca. Ne ştim din anii studenţiei. El este cel care m-a dus pentru prima oară în Maramureş şi care mi-a făcut cunoştinţă cu celălalt om de dragul căruia călătoresc de cel puţin două ori pe an până aici. Tot Dunca se numeşte şi acesta.

În ce-l priveşte pe Petru, simt nevoia să spun, sperând ca el să observe un fel de supărare în aceste rânduri, că rar mi-a fost dat să văd un om care să se risipească atât de mult pentru ceilalţi. Poate părea un lucru normal pentru un decan de facultate şi şef de tânără şcoală doctorală, poziţii în care Petru Dunca n-a urcat cu uşurinţa cu care se urcă în vârful Gutâiului, ci treaptă cu treaptă, iar treptele au fost în cazul său alcătuite din cărţi, mii de cărţi citite, la acestea adăugându-se câteva ce-i poartă semnătura, nu însă atâtea pe cât ar avea profesorul de filosofie de spus. Privind în viitor, eu mă încăpăţânez să-l văd pe maramureşeanul Petru Dunca membru al secţiei de filosofie a Academiei Romane. Desigur, dacă va şti să-şi tempereze excesiva risipă în treburi administrative în favoarea unei mai mari generozităţi faţă de sine. În asta constă toată supărarea mea, altminteri, d