Dragă Moş Niculae,

Vă scriu pentru prima dată, deoarece acum doi ani şi nici anul trecut nu ştiam să scriu prea bine, de ziua Dumneavoastră. Ştiu că ceilalţi copii nu trimit scrisori de această zi, ei trimit doar de Moş Crăciun. Eu vă scriu pentru că aş dori ca şi bunica mea, Elisabeta, să primească un dar de la Dumneavoastră. Ea nu primeşte niciodată daruri. Nici de ziua ei. Ea zice că este bătrână, dar face treabă pentru toată familia noastră. Nu este bătrână aşa rău, ca bunica lui Alex, şi eu o iubesc mult de tot. Are grijă de mine, face curăţenie în casă, spală rufele la maşină şi apoi le calcă. Cel mai bine calcă rufele lui tati, care trebuie să poarte haine foarte curate şi călcate, pentru că e şef la o firmă. Şi mami şi eu avem haine curate şi călcate de bunica. Ea face cea mai bună mâncare. Bunica mă ducea la grădi când eram mai mic, iar acum tot ea mă duce la şcoală. Unii colegi râd de mine, dar eu stau mai departe de şcoală. Şi, câteodată, facem şi lecţiile împreună. Ea nu se mai pricepe la lecţiile astea de acum, pentru că pe vremea ei se făcea şcoală mult mai serioasă. Acest lucru să nu-l consideraţi rău, pentru că ea a prins alte vremuri. Dar ea m-a învăţat să scriu şi mă ajută să înţeleg unele lecţii şi sensul la cuvinte, pentru că mami şi tati vin foarte târziu acasă. Pentru bunica este foarte greu, mai ales că o dor picioarele şi câteodată i se pun cârcei, aşa ca atunci când te doare rău şi ţi se răsucesc şi se strâmbă degetele. Îi fac frecţie pe picioare şi aproape imediat îi trece. Trebuie să-i mai fac şi frecţie la ceafă. Mai ales sâmbătă dimineaţa, când venim de la piaţă. Intrăm încet în casă, să nu-i trezim, şi ea se aşază pe scaun, iar eu o frec pe spate, că nu mai poate să respire de durere. Cum îi trece începe să facă mâncare. Până se scoală mami şi tati, noi am terminat treaba. O ajut şi eu şi bunica zice că-i creşte inima când ved