Andrei Mocuţa (n. 1985) a debutat foarte tînăr, în 2006, cu un volum intitulat Povestiri din adînci tinereţi (Cartea Românească). Volumul se născuse în timpul unei teribile maladii, o experienţă de viaţă sosită prea devreme, care întristează şi – poate – înţelepţeşte „tinereţile“, după tiparul „adîncilor bătrîneţi“. Porcilator (Brumar, 2009) este al doilea volum de povestiri al lui Andrei Mocuţa – o carte subţire, cu o grafică elegantă (aşa cum ne-a obişnuit, de altfel, Editura Brumar) – şi el continuă spiritul acesta al unei înţelepciuni discrete şi precoce, tonul unei sfătoşenii bănăţene fără limită de vîrstă. Fiindcă Porcilator este un roman in nuce (scurtele povestiri îşi răspund ori se continuă, cum bine remarcă Adriana Babeţi, pe coperta a patra) care pune în paralel două experienţe de viaţă şi două personaje: bunicul şi nepotul, primul trecut prin Al Doilea Război Mondial, celălalt trecut şi el prin propriul război (lupta cu cancerul) – „Fiecare cu războiul lui“, cum sună titlul uneia din povestiri. La finele „Prefeţei“, Andrei Mocuţa dezvăluie, de altfel, resorturile acestei cărţi cu titlu ciudat: „Cartea de faţă e un omagiu adus bunicului şi s-a numit iniţial Distilatorii. Doi povestaşi care îşi distilează amintirile şi viaţa, cuprinşi de aburul ţuicii şi al neantului“. La umbra magaziei, Bunu Onu şi Burlacu distilează ţuica – ce devine din ce în ce mai tare –, adică stau la „ţucat“ (la băut de ţuică), iar „ţucatul“ trebuie neapărat „vorbit“. Drept pentru care savuroasele personaje – asistate, la rîndul lor, din umbră, de nepot (personaj şi narator) – deapănă amintiri din trecut (bunicul povesteşte despre război), se iau la harţă (în funcţie de stadiul beţiei) sau fac jocuri lingvistice de tipul „Repetă după mine“ (zicale, vorbe populare, scorneli cu haz sonor). În dialogul cvasiritualic al celor doi intervine, din cînd în cînd, nepotul, care primeşte