Acum, la douăzeci de ani după cotitura-ruptura din Decembrie ’89, nu se poate să nu mă gîndesc la şansă şi neşansă istorică, inclusiv la chipul în care norocul şi nenorocul moral s-au articulat în răstimp pentru etosul autohton. Despre ce este vorba? Despre ceva în legătură cu care s-a tăcut nepermis de mult în ultimii ani: rolul moral al evreilor, al saşilor şi al grecilor pentru etosul românesc. Toate aceste trei comunităţi etnice – importante prezenţe, pînă acum 50-60 de ani, în configurarea unei vieţi morale lărgite, dezmărginite, pentru români – s-au redus pînă la limite abia perceptibile în viaţa cotidiană. Saşii şi evreii erau, acum şapte decenii, fiecare în parte, în jur de 800.000. Acum, numărul lor s-a diminuat drastic, într-un caz, la 20.000, şi-n celălalt, sub 10.000. În fapt, este vorba de tragedia războiului, de ororile Holocaustului, de suferinţele pedepselor colective din timpul deportărilor şi de plecările în masă din anii ’50-’80. O istorie recentă, dureroasă, plină de drame incomensurabile, despre care se vorbeşte prea puţin.

Etosul rural româno-german M-am născut într-o comună din Ardeal, Dîrlos, în care au convieţuit, cum se spune potrivit, secole de-a rîndul, români, saşi, evrei şi unguri. Simplu spus, de data aceasta, aş dori să depun o mărturie despre dimensiunea etică a relaţiei dintre români şi saşi*. De altfel, cred că, prin chiar faptul că m-am născut şi am trăit în primii douăzeci de ani „printre saşi“ (după cum prietenii saşi spuneau „printre români“), am căpătat o sensibilitate aparte pentru această relaţie şi, în chip particular, pentru dimensiunea morală pe care a adus-o cu sine această legătură interculturală şi interetnică. În mod sigur, are – şi a avut – o mare importanţă faptul că primele percepţii despre ceilalţi – cele care mi-au structurat conştiinţa şi, de asemenea, partea inconştientă a super-ego-ului – au