In ciuda faptului ca sub titulatura de regizor se afla un nume romanesc, "Concertul" este o comedie cat se poate de frantuzeasca si in acelasi timp cat se poate de Radu Mihaileanu.

Muzica clasica, nimic altceva si in acelasi timp mai mult decat orice altceva, poarta cu ea intotdeauna o incarcatura emotionala considerabila. Fie ca e pusa in corzile violoncelelor o plimbare in padure, un razboi sau un anotimp, muzica clasica in general spune o poveste pe care o simti visceral ori nu. Iar daca nu esti dedicat ascultarii ei in aceeasi masura in care ii sunt dedicati cei care o canta ai toate sansele sa ratezi patosul transmis.

Radu Mihaileanu si-a bazat intreaga pelicula pe faptul ca la sfarsitul filmului, materializat prin concertul anuntat in titlu, emotia transmisa nu va scapa spectatorilor. Si-a asumat un pariu foarte riscant atat pentru el cat si pentru public.

Genericul de la inceputul filmului curge pe fundalul unor imagini cu o orchestra repetand, dirijata atent si solemn de un individ caruia la un moment dat ii suna telefonul si vedem ca de fapt era omul de serviciu care se juca de-a dirijorul in loja. Este un moment foarte reprezentativ umorului Radu Mihaileanu frantuzesc. Omul de serviciu, aflam, este un fost dirijor al orchestrei Balsoi care a fost dat afara in urma cu 30 de ani de comunisti pentru ca era suspect de adapostirea unor evrei care n-aveau voie in orchestra. Respectivul profita de o incurcatura si ajunge cu chiu cu vai la Paris cu orchestra lui de acum 30 de ani. Este o poveste frumoasa asa cum doar cinema-ul poate spune. Pe fundalul bufoneriilor frantuzesti, este povestea omului decazut care a cunoscut perfectiunea muzicii in atmosfera balsoi a salilor de spectacol rusesti si care de 30 de ani incoace nu face decat sa incerce sa redobandeasca acea perfectiune sub forma concertului improbabil de la Paris.

@