In seara zilei de 22 decembrie 1989, portile inchisorii din urbea mea natala s-au deschis dintr-un motiv inexplicabil. Pana la ora aceea nu existasera nici un fel de confruntari intre revolutionari si fortele de ordine pentru simplul motiv ca nu existasera revolutionari. Mai pe seara s-a dovedit ca nu mai existau nici forte de ordine, ca toti se refugiasera in intimitatea propriei vieti private si ca disparusera pana si gardienii inchisorii. In foarte scurta vreme, oamenii de buna-credinta, care au incercat sa imite ceea ce vedeau la televizor ca se intampla la Bucuresti si au luat cu asalt sediul Comitetului Judetean de Partid, au fost coplesiti numeric de interlopi, suti si borfasi care au confiscat microfoanele de la care au inceput sa se adreseze maselor si, in cele din urma, au confiscat "revolutia" din oras.

Ore in sir, cetateni cumsecade au ascultat inlemniti de spaima si oroare o multime de ticalosi mai mici sau mai mari, gainari sau criminali periculosi vorbindu-le despre opresiunea la care au fost supusi de Militie si de comunisti. Oamenii erau manati de o revolta sincera impotriva sistemului care ii bagase la zdup si se simteau autentic anticomunisti. Majoritatea aveau nume si porecle pitoresti, cum au de obicei vedetele lumii interlope, dar nu imi pot aminti decat unul dintre ele: Eminescu. Sa fi fost vorba de un geniu al crimei sau de un hot poet nu pot sti, dar cand un sociopat periculos este cunoscut drept Eminescu il tii minte. In orasul meu natal, Revolutia din 1989 a fost Revolutia lui Eminescu. Nu ziua in care nebunii au pus stapanire pe ospiciu, ci ziua in care borfasii au pus stapanire pe inchisoare. Ziua caderii comunismului a reprezentat pentru ei ziua in care s-a dat liber la furat.

In saptamanile care au urmat, unii dintre ei s-au intors la vechile practici, dar altii au devenit membri ai structurilor revolutionar