Ziarele pe care le voi găsi în pivniţă, în încăperea numită de noi "la cartofi", vorbesc, unele - "Dimineaţa"," Adevărul"," Dreptatea" - despre agitaţia din epocă şi complicaţiile ei, iar altele - "Scânteia"," Luptătorul bănăţean", "Drapelul roşu" - despre instalarea temeinică a noului regim. Neselectiv de data asta, redactorul le-a lepădat în vrac. E de înţeles. Altundeva ar fi trebuit să colecţionăm "Scânteia" şi "Drapelul roşu", nu "la cartofi".
Un timp, s-ar fi părut că pentru noi, elevii, nu se pregătise un angajament politic. Exista deja o "organizaţie", dar nu i se întrevedea dedesubtul, încât, deşi ostil, nu m-am ferit. Cât despre comentariul ulterior, nu era de acceptat. Organizaţia se numea "Uniunea asociaţiilor de elevi" şi nu avea caracter politic. Nu, pentru moment. S-ar putea studia, referitor la anii de atunci, istoria formelor la început fără fond. Lucrul pare nevinovat, cel mult demagogic, dar nu întârzie să-şi descopere conţinutul şi, până la urmă, să te strângă de gât. Să fim oneşti: forme, sau lucruri, care te strâng de gât nici sub aspect stilistic nu mergea.
Ar fi putut să mă pună în gardă cu privire la ubicuitatea politicului aproape zilnica noastră ocupaţie extraşcolară: Manifestaţiile au o frecvenţă sufocantă. Ne adunăm la liceu în toiul după amiezii, pornim încolonaţi pe străzi, ne oprim, pe artere paralele înaintează alte coloane, eşuăm în câte o piaţă, dinspre teatru se aud urale şi lozinci. Era contribuţia noastră inocentă la presiunile ce se exercitau asupra partidelor "istorice", care nu sesizaseră că le trecuse vremea. Mai era şi butaforie. Manifestaţiile necontenite aveau şi rostul de a convinge de nestăpânitul impuls revoluţionar al "maselor populare" puterile occidentale care, de altfel, hotărâseră de ceva vreme cum aveau să decurgă lucrurile şi n-ar fi avut nevoie de asemenea injoncţiuni. Ce-i drep
