- Cultural - nr. 432 / 4 Decembrie, 2009 Liliana Moldovan: In rastimpul evolutiei dumneavoastra artistice, a trecerii de la un volum de poezie sau proza la altul, ati cunoscut momente de poticniri creatoare, posibile tradari ale talentului? Valentin Marica: Daca nemultumirea e poticnire creatoare, atunci am trecut prin trairile pe care le nominalizati in intrebare. Credeam in valoarea unei carti, apoi, in singuratatea cea mare, ii atenuam din merite, o refaceam, in gand, ca, mai apoi, sa revin la aprecierile initiale. Poate influentat si de faptul ca s-a scris si s-a vorbit bine despre cartea respectiva. Nu cred ca putem sa fim chiar indiferenti fata de ce se scrie despre un volum sau altul din biografia noastra literara. Aprecierile critice nu ne pot intimida, dar ne deschid unghiuri prin care sa ne vedem creatia sub mai multe aspecte. Poate ca un fel de poticnire este amanarea publicarii unei carti. La cuprinsul fiecarui manuscris adaug o exagerata asteptare, pana cand acesta ia forma cartii tiparite. O anume sfiala? Prudenta? Constientizarea tot mai accentuata ca scriu cu destula dificultate? Revad de multe ori un text, tai fara mila din imbratisarea cuvintelor. Cu poemele din Schitul numelui am stat mult de vorba, am avut foarte multe intalniri, pana cand au intrat in pagina de carte. De ani pregatesc un volum de publicistica, Conjugarea verdelui, cred in valoarea lui si totusi il las sa mai astepte. Thanatosul ca ipostaza a tragicului in literatura romana este o carte scrisa cu ani in urma si poarta aceeasi soarta a asteptarii sa fie tiparita. La fel, sunt definitivate O mie si una de ingaduinte, Absida pentru ziua a treia sau jurnalul de calatorie, Italia, invelisul alb, asteptandu-si tiparirea. Iar amanarea un este nicidecum confortabila, dimpotriva este o suferinta a mea de fiecare zi. In timpul asteptarii, cartea poate fi imbogatita sau poate pierde. Am p