Nu mai tin minte ce continea prima caseta pe care am inregistrat-o la Doru. Trebuie ca era o selectie. Am venit impreuna cu Adi la studio, am lasat caseta, am platit - 60 de lei (un minut de inregistrare costa un leu) - si apoi am copiat pe o hârtie lista cu numele artistilor si titlurile melodiilor.

Treaba asta cu inregistrarile imi provoca nenumarate frustrari. Mai intâi, era foarte multa muzica de inregistrat, iar noi aveam foarte putini bani si foarte putine casete. Bani luam de la ai mei. Mai exact, ii furam. Ai mei isi tineau economiile intr-o cutie de lemn din acelea pe care le gasesti la tarabele cu produse de artizanat de pe marginea drumurilor de munte. Cutia statea in sifonier sau in lada de la capul patului din dormitor si mai continea, pe lânga hârtile de 100 lei - albastre, cu portretul lui Balcescu -, câteva carnete CEC si 2-3 stilouri chinezesti cu penita de aur - o raritate in anii aceia. Nu stiu când am vazut prima data unde isi tin ai mei banii si nici nu-mi mai aduc aminte când am furat prima suta de lei. Mama era foarte stricta cu cheltuielile si nu cred ca mi-ar fi dat bani pentru inregistrat muzica daca i-as fi cerut. Insa nu pot sti sigur, pentru ca, de fapt, nu i-am cerut niciodata. Banuiam ca ar fi privit acest lucru ca pe un viciu, era ca si cum i-as fi cerut bani de tigari. De altfel, tigarile au fost motivul pentru care parintii mei au inceput sa se certe când mama a sesizat ca lipsesc bani: ii reprosa tatei ca risipeste banii pe tigari.

Am profitat multa vreme de aceasta neintelegere. Colectia mea de casete crescuse exponential si a continuat la fel si dupa ce mama a devenit mai vigilenta cu banii. Cumparam de la Doru si muzica, dar si casete. In comertul socialist al anilor '80 se intâmpla sa gasesti casete Agfa si Orwo, care erau foarte proaste. Doru aducea Sony. Pentru unele modele - cele transparente, prin care se vede