Cum abordezi post-festum un festival, fie el de film sau muzică? Răspunsul logic, natural şi comun ar fi gonzo. Just gonzo it: i-a ieşit unui Hunter S Thompson cu minţile belite de varii droguri de ce nu ar ieşi oricui altcuiva capabil să arunce (aparent) haotic filme/concerte, petreceri, note despre specificul local, gânduri şi impresii? Ca argument pro scriitura gonzo implică un fapt foarte real şi deloc facil de ilustrat altfel: între festival şi reporter există o conexiune care transcede conţinutul festivalului. Ca cititor un articol gonzo îţi dă impresia că eventual ai putea ieşi la o bere cu autorul de articol şi că individul al fi cool şi inteligent.

de Cristian MĂRCULESCU

Totuşi în plină epocă a blogurilor şi twitterului şi facebook-ului toţi scriitorii din mediu 2.0 sunt haotici, totul e personal şi absolut toată lumea se crede interesantă şi demnă de atenţie. Cumva gonzo-ul, odată ce a devenit regulă generală a cam murit. Şi, sincer să fiu ar fi cam absurd să scriu gonzo despre un festival care nu este nici glam, nici iconoclast, nici nu musteşte de vedete sau petreceri. Mai ales că oraşul îl ştiu ca în palmă şi că oricât de minunate ar fi activităţile conexe (turism archeologic, shopping, cafele, tzatziki şi octopus la grătar) nu cred că cineva le-ar putea considera în vreunfel transgresive. Deci la TIFF (Thessaloniki International Film Festival) am fost spectator cuminte şi cinefil. Am văzut filme şi am adormit la filme şi nu m-am trezit la timp ca să văd alte filme şi, privind retrospectiv la Salonic am învăţat (din filme) câteva chestii. Nu lecţii de viaţă (pe care cinema-ul nu are de ce să le filmeze) cât motive pentru care anumite filme şi genuri cinematografice merită atenţie. Thrillerul american a murit. Trăiască thrillerul.

De la Fight Club (1999) încoace am avut parte de un deceniu de thrillere americane eminamente comatos. A