In decembrie 2004, pe 13 decembrie, avea loc mitingul din Piata Constitutiei, cand Traian Basescu il cheama pe scena pe Tariceanu pentru a-i multumi si a-l prezenta portocaliilor drept viitorul premier. Dupa discursul lui Tariceanu, a vorbit Basescu.
Am revazut duminica imaginile. Mitingul din fata Parlamentului se petrecea in ziua in care se anuntasera rezultatele oficiale, iar victoria lui Basescu era confirmata. Votul emotional invinsese un sistem politic bonav. Basescu reusise sa ii smulga puterea lui Adrian Nastase cu cateva voturi in plus.
In decembrie 2004, chipul lui Basescu era transfigurat de emotie. Le vorbea oamenilor. Tremura tot. Spunea ca nu va uita niciodata votul lor. Ca fiecare vot al romanilor il va urma in tot ce va face. Le-a promis romanilor ca nu ii va uita niciodata. Ochii ii erau plini de lacrimi in momentul ala.
Acum, dupa cinci ani, imi revin doar momentele in care a uitat tot ce-a spus atunci cu lacrimi in ochi. Atunci cand a impus-o pe Udrea si pe Ridzi si pe multi altii in Guvern sau in politica. Si in multe alte momente cand se pare ca uitase ca a existat vreodata momentul din Piata Constitutiei din 2004.
Cred ca pentru o anumita persoana o imagine cu semnificatii puternice invocata intr-un anumit context poate face astfel incat ochii sa ii lacrimeze. Atunci vocea se taie, iar glasul capata o emotie neobisnuita. Este o tehnica pe care cine o stapaneste si se cunoaste pe sine suficient de bine o poate manipula in anumite momente.
Traian Basescu a abuzat in ultima campanie de ‘slabiciune’ sa lacramoasa. Dupa ce am revazut imaginile, sunt convins ca in 2004 lacrimile ii erau sincere. Basescu din 2004 nu s-a manipulat pe sine pentru a-si umezi ochii. Cat din acel Traian Basescu mai este astazi? Nici el nu credea aseara in ce spunea atunci cand isi striga victoria cu cinci minute inainte.
Mi-e dor de acele
